Publicăm în această săptămână fragmente dintr-o carte de memorii, Martor dintr-o ţară încătuşată, a inginerului Dan M. Brătianu (1908-1991), publicată de Fundaţia Academia Civică în 1996.
Ca director în Societatea de Telefoane din Bucureşti, Dan M. Brătianu a avut un rol determinat în evenimentele care au dus, în august 1944, la trecerea României de partea Aliaţilor. În ciuda oricărei logici, a trebuit să plătească această implicare cu 17 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu.
Scrise în 1984, în exil, memoriile sale sunt mărturia acestei implicări şi ispăşiri.
Participarea mea la evenimentele din seara zilei de 23 august 1944 şi din săptămânile ce au urmat
Încă de la începutul lunii august, trupele germane se retrăgeau precipitat în faţa ofensivei ruseşti din Ucraina, iar Hitler nu a putut da lui Antonescu cele două divizii blindate promise pentru a apăra Nistrul. Partidele politice române de opoziţie exercitau presiuni asupra Regelui pentru a trece la acţiune. În principiu, data de 26 august 1944 fusese fixată pentru ca Regele să-i ceară lui Antonescu demisia, dar trupele ruseşti înaintaseră mai repede decât fusese prevăzut.
La 21 august, m-am dus la unchiul meu, doctorul Ion Costinescu, la vila sa de pe malul lacului Snagov, unde se găsea împreună cu cumnatul său Dinu Brătianu. Ei mi-au spus că aşteptau să se întunece ca să se ducă cu barca la vila inginerului Marino, unde se afla Maniu împreună cu alţi conducători ai Partidului Naţional-Ţărănesc. A avut loc atunci o întrevedere în cursul căreia au fost puse la punct măsurile ce trebuiau luate pentru colaborarea cu Regele Mihai, după obţinerea retragerii Mareşalului Antonescu şi încheierea unui armistiţiu cu ruşii.
Dar lucrurile s-au precipitat. La 22 august ruşii forţaseră deja frontul şi Regele trebuia să acţioneze. Îl convocă pe mareşal la palat şi, cum acesta refuză să demisioneze, dispuse arestarea lui. Modul cum s-au desfăşurat lucrurile este cunoscut. Ceea ce se ştie mai puţin este ce s-a petrecut la Societatea de Telefoane.
În după-amiaza zilei de 23 august, colonelul Borcescu m-a chemat şi m-a rugat să nu părăsesc Societatea, având în vedere că lucrurile se precipitau şi urma să aibă nevoie de mine. Seara, Regele s-a adresat poporului român şi a anunţat arestarea mareşalului Antonescu. Avuseseră loc negocieri cu generalul german Gerstenberg, care comanda trupele germane din România şi care acceptase să ordone retragerea efectivelor sale dacă li se garanta liberă trecere. El a telefonat totuşi lui Hitler, iar acesta i-a ordonat să dezarmeze trupele româneşti, să-l aresteze pe Rege, să ocupe Bucureştiul şi să continue lupta contra ruşilor pe teritoriul românesc.
În aceste condiţiuni, Statul Major Român trebuia să ia măsuri urgente, dintre care una din primele a fost întreruperea liniilor de comunicaţie telefonice germane. La nouă seara, colonelul Borcescu mi-a dat înapoi listele pe care i le dădusem, iar la orele 23 toate instalaţiile germane erau întrerupte. Această acţiune a contribuit mult la neutralizarea efectivelor germane.
Versiunea televizată dată de regimul comunist român despre aceste evenimente este complet falsă. Regimul comunist ştie însă perfect ce se petrecuse. Am fost supus la mai multe interogatorii amănunţite asupra acestui subiect în timpul când eram în puşcărie, precum şi după eliberarea mea. Am fost vizitat de două ori de un domn relativ în vârstă, care mi-a spus că a fost trimis la mine de o secţie a partidului comunist care se ocupă de probleme istorice. I-am dat toate detaliile pe care dorea să le aibă, însă falsificarea sistematică a relatării evenimentelor de către regimul comunist şi-a urmat cursul.
La orele 23.15, colonelul Borcescu mi-a dat un bileţel către comandantul închisorii Malmaison. În acest bilet dădea ordin ca profesorul Eck, secretara sa, Marguerite Haller, şi restul colaboratorilor săi să fie puşi imediat în libertate; a fost eliberat şi Rică Georgescu, unul dintre directorii societăţii de petrol Româno-Americană.
Un coleg de la Telefoane, care avea automobil, inginerul Andrei Chrisoghelos, m-a condus la Malmaison. De acolo, l-am scos pe profesorul Eck şi pe secretara sa şi i-am condus la mine, unde putea să-i adăpostesc, întrucât nevasta şi copiii se refugiaseră la ţară de frica bombardamentelor. Trei zile mai târziu, la 26 august, am plecat cu avionul împreună cu Eck şi cu secretara sa la Istanbul, pentru a-i preda consulatului englez. Cu această ocazie am făcut cunoştinţă cu maiorul Arthur Ellerington, căsătorit cu o româncă şi care era şeful lui Eck.
În timpul şederii mele la Istanbul, de la 26 august la 14 septembrie, am întâlnit mai mulţi funcţionari ai consulatului englez, un american Frank Stevens, corespondent al lui „Christian Science Monitor”, precum şi pe unii reprezentanţi ai mişcării de rezistenţă franceze.
Primele zile am locuit cu profesorul Eck într-un apartament de pe malurile Bosforului, apoi m-am mutat la Consulatul Român, la invitaţia ministrului plenipotenţiar Alexandru Cretzianu. Am găsit la consulat un vechi prieten, Bob Negulescu. Niciunul dintre noi nu cunoştea condiţiunile exacte ale armistiţiului încheiat cu Sovietele.
La consulatul englez l-am cunoscut pe Kim Philby, care a fost demascat mai târziu ca fiind agent al ruşilor şi care era la curent cu tot concursul pe care-l dădusem în timpul războiului agenţilor Intelligence Service-ului din România. Cum el informa conştiincios pe ruşi, nu a fost de mirare că în 1948 am fost arestat din ordinul ruşilor şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „înaltă trădare”.
Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, 1996
