Daniel Popa: Spuneți-mi, vă rog, până în 1957 care era situația aici, în comună?
Gheorghe Marin: Domʼle, cum să vă spun? Situația în comună era cam… Era între ei un zvon cu chestia cu venirea colectivizării. Că s-a umblat întâi prin alte părți dân judeţ șî vorbeau că o să vină şî la noi în comună. Șî a venit șî la noi echipe cu mașinile în noiembrie – nu-mi amintesc exact ziua când au venit ei. Șî când a venit în ziua ceea, noi eram acasă. Era la mine un vecin, stăteam di vorbă în casă. Tot despre chestiile astea discutam. Șî în timpu’ ăla, am ieșit cu el la poartă ca să-l petrec, să să ducă acasă. Când am ieșit la poartă discutând, s-auzea o gălăgie mare în comună ca la un foc sau un dezastru. „Măi – zâc – ce-o fi, mă?” Striga „Apă!”… Am plecat cu toții pi drum. În drum spre troiță aicea, la Munteanu, că aicea s-a întâmplat scandalu’, era lumea… di pi lume adunată. Toți, dân toate părțile, ca la nuntă. Vă dați seama ce putea să fie! „Măi – zâce unu’ –, au venit ăștia cu echipă șî bat di prăpădește pământu’!” Zâc: „Cum, mă, să bată lumea? Aşa era vorba? Era vorba cu lămurire.” „Lămuritu’ nu mai merge. E scandal…” Domʼle, am venit aici. Dacă am venit aici, am stat di vorbă noi între noi. Stând di vorbă, văd di pi uliță, di la Munteanu d-acolo, ieșind o grămadă di lume, cu copiii răcnind dân toate puterile. Lumea asta toată, care era strânsă aicea, s-a repezit pi uliță. Când am intrat pi uliță, ne-am întâlnit cu echipele astea. Ei era îmbrăcați toți cu uniformă – cred că di Miliție. Șî… scandal! Cu parii în mână, bătaie! Fugeau după ăștia ai noștri, di prăpădeau pământu’! Înțelegeți? Când ăștia ai noștri au văzut care-i treaba, că ăştia sunt atâta di periculoși, s-au năpustit asupra lor şî i-au dat peste cap. Atunci, unu’ dintre ei a căzut. L-a lovit, l-a bușit cu parii, cu ce-a avut lumea. Între timp, a venit o mașână d-asta mică… Lumea s-a împrăștiat imediat. A fugit toți, care unde a putut. A arestat doar pi Sava Partenie. Pi el a apucat di l-a prins, pentru că el era bătrân, n-a putut să fugă…
D.P.: Dar i-a îndemnat pe oameni să se împotrivească?
Gh.M.: Nu. Pi el l-a luat dân cauză că a fost șî el atuncea p-acolo, că erau mai mulți. Da’ era oamenii ca la nuntă: parcă poți să-i cerni, să-i știi pi toți? Nu poți.
Dorin Dobrincu: Câți ani avea?
Gh.M.: Păi, atuncea cred că avea aproape di 70 di ani.
D.D.: A scăpat din pușcărie?
Gh.M.: A scăpat, da’ e mort acuma.
D.P.: Dar, în general, participanţii erați oameni tineri, nu?
Gh.M.: Şî tineri, șî bătrâni. Di tot neamu’ erau, domʼle.
Șî, cum v-am spus, l-a arestat. Noi am plecat acasă. Acum, dacă am stat acasă, am stat ca cum stă iepurele speriat di câine. Așa am stat. Toată lumea era încordată, stătea cu frică. Frica asta, când intră în om, îl pătrunde… Stătea cu ușile blocate, cu foi în ușă ca să nu să vadă lumina, că ei venea peste tine imediat. Ca barbarii veneau să te colectivizeze, şî altceva nimic.
(AIOCISAC, interviu nr. 743 II-III, realizat în anul 1997, cu Gheorghe Marin, participant la revolta împotriva colectivizării din Suraia, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „acte de teroare”)
Fragment din volumul Daniel Popa, Pe aici nu se trece. Revolte țărănești din Vrancea (1957-1958), editor și studiu introductiv Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2016
