Sighet – tragedii şi speranţe
Dacă nu toţi românii, măcar cititorii de aldine ştiu că la Sighet a fost una dintre cele mai cumplite închisori comuniste, unde au pierit unii dintre cei mai străluciţi fii ai neamului românesc, printre care Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu. Nici acestora, nici altora, nu li se cunosc mormintele, ei fiind aruncaţi în Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului, astăzi loc de pelerinaj pentru anticomunişti.
Pe locul sinistrei închisori a fost creat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, începând cu anul 1993, când proiectul a fost prezentat de Ana Blandiana Consiliului Europei, care în 1994 l-a luat sub egida sa.
Memorialul a fost declarat “ansamblu de interes naţional” prin Legea nr. 95/12 iunie 1997.
În octombrie 1998, Memorialul de la Sighet a fost nominalizat de Consiliul Europei printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.
Muzeul-Memorial de la Sighet cuprinde 50 de săli de expunere, ilustrând rezistenţa la comunism şi represiunea în românia. Tot acolo se află şi Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, autorul fiind arhitectul Radu Mihăilescu, apoi “Cortegiul Sacrificaţilor”, grup statuar de Aurel Vlad. Anual, în cadrul Memorialului de la Sighet este organizată Şcoala de Vară. Participanţii sunt elevi selectaţi în baza unor concursuri, cele mai bune lucrări fiind editate în “Biblioteca Sighet”. Cursurile se desfăşoară sub forma unor conferinţe, work-shop-uri, mese rotunde. Sunt invitaţi istorici, analişti politici, lideri de opinie, scriitori, specialişti în problemele Estului european. Memorialul de la Sighet este organizat de Fundaţia Academia Civică, al cărei preşedinte fondator este Ana Blandiana.
Ca în fiecare an, şi în acesta au venit elevi la Şcoala de Vară, mai pregătiţi şi mai curioşi ca oricând, sub atenta supraveghere a prof. Zenovia Pavlica, de la Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Bucureşti, şi a dnei Priscila Banu, din partea Fundaţiei Konrad Adenauer.
Adrian Bucurescu
Şcoala de Vară – opiniile elevilor
Andrada Iulia Bălan, Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, Ploieşti:
Experienţa Şcolii de vară de la Sighet a reprezentat o aventură “grozavă”. Tulburătoare. Cutremurătoare. Este şocant, inexprimabil cum vizitarea Memorialului, a închisorii, îţi poate da sentimentul unei veritabile călătorii “dureroase” prin istoria unui blestem existenţial – comunismul. Fiecare sală, celulă parcursă, m-a ajutat să cunosc, să înţeleg ce a însemnat comunismul în realitate, să reconsider lumea care mă înconjoară. Am înţeles în sfârşit cât de norocoasă sunt pentru că trăiesc într-o lume ale cărei valori (cel puţin principial) nu sunt teroarea, frica, persecuţia, ci libertatea, dreptatea, democraţia, libertatea de exprimare şi autoexprimarea. Am realizat, în sfârşit, absurditatea regimului comunist românesc, care a distrus atâtea vieţi, destine, poveşti…
Pe de altă parte, Şcoala de la Sighet a fost extraordinară prin minunatele conferinţe susţinute de oamenii deosebiţi care au venit să ne ofere “stări de spirit”. Ascultându-i pe fiecare, am avut impresia deschiderii unui imens, copleşitor “dosar de existenţe”, reconstituirea unui puzzle nelimitat de poveşti suprapuse în care se respiră încă istorie… De la unica Maria Brătianu la unicul rector Courtois, de la minunaţii Ana Blandiana, Romulus Rusan, la extraordinarul Adrian Cioroianu şi impresionanta Ana Tutuianu.
La Şcoala de vară de la Sighet am venit fiindcă mă simţeam datoare faţă de trecutul oamenilor pe care îi iubesc, faţă de istoria pe care o ador, faţă de toţi oamenii pe care i-am ales ca modele: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu. Mă simţeam vinovată pentru că atâţia oameni mari nu au avut şansa de a trăi în lumea democratică ce se clădeşte azi în jurul meu. Pentru că am crezut că numai aşa trecutul mă va izbăvi, aşa cum susţinea Dan Puric.
Iar la final, nu pot decât să mulţumesc celor care m-au primit în marea familie a Şcolii de la Sighet. Pentru că experienţa trăită a însemnat nu doar o responsabilitate ci şi o infinită onoare.
Alma Laura Popan, Liceul “Dante Alighieri”, Bucureşti:
Memorialul Sighet este o casă de identitate. Cine am fost, de ce suntem români şi mai ales cine vom fi în condiţiile unui destin ce pentru multă vreme părea pecetluit. Sunt al doilea an la Sighet şi tot cred că încă nu mă cunosc cu adevărat. Undeva există un loc în care te regăseşti. Locul meu de regăsire cu mine însămi este un penitenciar. Poate părea cel puţin morbid, dar nu este. Sighet este închisoarea unde eu mă gândesc. Nu pot spune că împărtăşesc amintiri cu acest loc dar aici mi le creez. Învăţ să-mi aduc aminte şi totuşi să uit. Nu cred că voi putea vreodată să mă resemnez cu ceea ce s-a întâmplat şi tocmai de aceea doresc să aflu adevărul. Acesta este motivul pentru care sunt aici. Trecutul mă reprezintă chiar dacă nu l-am trăit. Memoria este o formă de justiţie, amintirea fiind un mijloc al conştiinţei. Şcoala de vară de la Sighet este un joc al conştiinţei colective postdecembriste, în căutarea unei societăţi responsabile. De fapt, nu cred că vinovaţii sunt importanţi, ci faptul care este în mod real consumat. Totuşi relevarea trecutului este cheia către un viitor conştient. Un adevărat exerciţiu de “decontaminare” dacă această contaminare a avut loc şi printre rândurile generaţiei tinere şi dacă nu, doar un vaccin anti.
Memorialul este imposibil să nu te pună pe gânduri. Este o mărturie de istorie ce-şi continuă destinul în pseudo-democraţia actuală. Cred că este mai mult decât un muzeu, este un monument al unei realităţi trecute dar îndurate la timpul său. Victimele ce i-au trecut pragul nu sunt nişte învinşi ci nişte învingători. Au rezistat sau au cedat datorită limitelor specific umane, nu mai contează. Idealurile lor au rezistat, adevărul a dovedit-o. Tot pentru acest lucru suntem şi noi aici. Să dovedim că adevărul rezistă. Am văzut că astfel nu s-a putut, că altfel se poate. Într-o societate în recuperare vom recupera istoria. Nu o vom schimba, ci o vom înţelege. Trecutul şi prezentul sunt cele două repere. Restul este mintea limpede a înţelegerii şi a atitudinii. Preluăm o societate haotică dar cu potenţial. Zarurile au fost aruncate….
Monica-Andreea Popescu, Colegiul “Costache Negruzzi”, Iaşi:
Se aud paşi… paşi grei prin celule… picuri de sânge cad în aceste urme adânci… doare… totul doare în jur… chiar şi lumina care pătrunde prin gratii… stinge lumina!
Împuşcă Soarele! E un zgomot asurzitor! nu mai bateţi din picioare!
Îmi ajunge trecutul! Mă obsedează amintirea… mă întind pe cimentul rece care îmi pătrunde în oase… Închid ochii – întuneric… adorm-tăcere totală….
Se aude o uşă izbindu-se!
…nu din nou…
Acest edificiu al cultivării memoriei europene a dat un semnal de alarmă în sufletul şi conştiinţa mea. Am realizat încă o dată că lumea nu este atât de bună şi din această cauză mulţi oameni, în adevăratul sens al cuvântului, au avut de suferit.
Realizez că am avut enorm de câştigat prin participarea la Şcoala de vară de la Sighet – ediţia a VIII-a, deoarece am aflat lucruri pe care nu le ştiam şi pe care nici nu mi-am închi
puit că s-au întâmplat.
Am întâlnit oameni minunaţi, adevăraţi intelectuali, care şi-au expus punctul de vedere, încercând să ne îmbogăţească cunoştinţele despre trecutul dureros al comunismului.
Clara Mareş ne-a dat un exemplu elocvent a ceea ce înseamnă un luptător, Nicu Steinhardt, cel care prin mintea sa strălucită a reuşit să înfrunte vigilenţa comuniştilor.
Cu o săptămână înainte de a veni la Sighet, la repetiţiile de pantomimă, am discutat despre Dan Puric. Coincidenţă sau pură întâmplare, am avut onoarea de a asista la spectacolul lui, la Sighet. Am rămas fără cuvinte – am realizat ce înseamnă adevărata artă, cât trebuie să munceşti şi la câte să renunţi pentru a ajunge la nivelul acestui artist.
“Sunteţi ca nişte fluturi cu polen pe aripi, care este posibil să se piardă şi să nu mai puteţi zbura”. Acestea au fost cuvintele sale, sfătuindu-ne din toată inima să luptăm pentru ceea ce suntem, ce avem şi pentru viitorul nostru. “Trecutul este o biserică” (Octavian Goga) în care m-am “rugat” şi de unde am plecat “luminată” spiritual şi “îmbogăţită” intelectual cu amintiri ale trecutului.
Adrian Georgescu, Ploieşti:
Despre Şcoala de Vară de la Sighet se pot spune şi fără îndoială că se vor spune multe. Ea a constituit pentru participanţi nu numai o cale excelentă de a accede la 45 de ani de istorie a comunismului în întreaga Europă, cât mai ales posibilitatea de a intra în contact cu numeroase personalităţi culturale.
Astfel s-a putut intra pe drumul înţelegerii unui trecut mult mai disputat în secolul XX, un trecut pe care aşa cum nu aveam dreptul să-l judecăm, nu trebuie sub nici o formă să-l dăm uitării.
Horia Roman Patapievici afirma că “nu suntem liberi decât atunci când putem spune adevărul”. Tocmai acest simbol al libertăţii prin şi în adevăr a tronat deasupra întregii serii de conferinţe de la Memorialul Sighet, într-o ediţie care poate fi considerată extraordinară prin discuţiile de mare efervescenţă şi gradul de comunicare atins în cadrul dezbaterilor.
La sfârşitul unei experienţe cognitive deosebite, fiecare dintre noi a reuşit să vadă că a crede în libertate şi democraţie nu poate deveni o vină şi numai de noi depinde ca acest lucru să nu devină o vină.
Mihail Chivu, Topoloveni, judeţul Argeş
Memorialul de la Sighet se numără printre evenimentele existenţiale ce provoacă diferenţe specifice între indivizi ce au suferit o criză de conştiinţă şi, odată cu ea, puterea lor de a empatiza e acum infinit mai mare, şi alţii pentru care suferinţa semenilor nu poate fi privită decât cel mult cu compasiune. A retrăi durerea martiriului de aici e pasul inestimabil în mântuirea vinei colective româneşti. Dacă cineva mai are vreo îndoială asupra catastrofei pe care a reprezentat-o comunismul pentru români nu-i cer decât să se urce în tren, să intre în clădirea închisorii şi să atingă pereţii îmbibaţi de sânge, sudoare şi saliva celor mai demni dintre oamenii timpului. Şi se va fi vindecat.
Constantin Creţu, Liceul “Mircea Eliade”, Chişinău:
O serie întreagă de teorii îţi sar în cap atunci când, dintr-o naivitate încerci o definire a trecutului. Dar menţionez doar trei: trecutul ca rememorare a istoriei, trecutul ca o criză de civilizaţie, trecutul ca un manifest sacadat. Şi în aceste teorii există un singur element comun: starea prin care determini o condiţie a “trecutului”. Aşa că ne reducem la o stare. Şcoala de Vară de la Sighetu Marmaţiei pare a fi o stare ce aparţine unei realităţi obţinute prin renunţare. Va fi banal să vorbim de scopuri, de sisteme, de intenţii, când de fapt singurul element ce mai contează (sau ce mai poate conta) există ca o recunoaştere.
Şcoala de Vară de la Sighet e doar renunţarea la un complex.
Tudor Ţucudean, Cluj – Napoca:
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei nu este o instituţie de cultură, pentru că este mult mai mult decât atât. Memorialul e viu! Memorialul te trezeşte! Fără doar şi poate, Memorialul ne atrage atenţia că putem să iertăm, dar nu avem voie să uităm. Fiecare celulă îţi deschide ochii, ilustrând tragicul din perioada comunistă. Celule ca aceea dedicată Experimentului/Fenomenului Piteşti transmit vizitatorului foarte bine durerea acelei perioade nefaste, iar în celule precum cele în care au murit Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu se simte nedreptatea. Ele te fac să regreţi că nu ai trăit în perioada interbelică, cu care pari a avea o conexiune în Memorial. Viul Memorial dureros…
Tot ce e viu e unic. Dacă nu ar fi aşa, toate lucrurile ar fi clare iar comunismul ar părea că a reuşit, pentru că el asta dorea – toţi indivizii egali, în supunere…
Fiecare ediţie a Şcolii de Vară e unică. Ediţia din 2005 e diferită faţă de cea din 2004, iar cea din 2006 va fi diferită faţă de cea din 2005.
Irina Chirsanov, Republica Moldova:
Am participat şi în 2004 la acest proiect. Între timp, Muzeul Memorialului s-a îmbogăţit cu noi expoziţii, două dintre ele vernisate chiar pe parcursul aflării noastre aici. Invitaţii au fost personalităţi de mare valoare, excelenţi oratori. Mi-au plăcut în mod deosebit conferinţele ţinute de Clara Mareş (“Nicu Steinhardt în arhivele Securităţii”), Tom Gallagher (“Democraţia şi Uniunea Europeană în vechile şi noile state membre”) ş.a.
În acest an am beneficiat de un program facultativ foarte interesant (concert de vioară, seara de poezie, proiecţii de film…). De-a dreptul fascinant a fost spectacolul marelui actor Dan Puric, care a evoluat în incinta fostei închisori
Alina Galeriu, Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai”, Bucureşti:
Înnoită, iată cum văd Şcoala de Vară de la Sighet. E a treia oară când particip la această şcoală şi, de fiecare dată, găsesc un argument nou să revin. Aici, la Sighet, trecutul şi prezentul se întâlnesc într-un mod paşnic. Nu e uşor, dar e necesar şi, deşi dureros, trebuie să ne asumăm trecutul. Iată lecţia pe care o învăţăm aici. Să ni-l asumăm şi să nu-l uităm.
Pompiliu – Nicolae Constantin, com. Zărneşti, jud. Buzău:
Şcoala de Vară de la Sighet reprezintă pentru mine un exerciţiu de libertate, un apel la conştiinţă. Am participat pentru a treia oară şi fiecare din aceste ediţii a fost o experienţă inedită. Am rămas impresionat de Memorial – care de la an la an este mai bogat în informaţii şi exponate -, de reprezentaţia lui Dan Puric – atât ca actor cât şi conferenţiar -, de sfaturile celor care au susţinut cursurile acestei şcoli. Sunt mândru de tinerii pe care i-am întâlnit aici, pentru că i-am văzut dornici să-şi exprime identitatea şi să ia atitudine. Am realizat că trebuie să ne cunoaştem trecutul pentru a ne clădi un viitor fără a repeta greşelile istoriei. Dacă noi, descendenţii celor care au suferit în perioada comunistă, nu facem nimic, atunci ţara aceasta este pierdută
Cristina Alexandrescu, Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”, Petroşani:
Anul 2005 mi-a adus, printre altele, şi participarea, pentru a treia oară consecutiv, la Şcoala de Vară de la Sighet, organizată anual de Fundaţia Academia Civică, în colaborare cu Fundaţia Konrad Adenauer. Suntem la cea de-a VIII-a ediţie. Personal, pot să spun că este o onoare pentru mine să vin aici şi să învăţ din experienţa profesorilor noştri un capitol foarte delicat al istoriei recente, despre care nu ştiam mai nimic înainte să vin aici. Am învăţat însă cu deosebit de multă plăcere de la istorici, scriitori de marcă, profesori universitari, oameni cu o cultură aleasă, români
şi străini, cărora, graţie eforturilor depuse de organizatori, am avut ocazia de a le pune numeroase întrebări pentru a înţelege cât mai bine aşa-numita “epocă de aur” a comunismului precum şi contextul internaţional al acesteia, o epocă în urma căreia, din păcate, încă se mai remarcă sechele puternice în conştiinţa naţională. Este vorba despre istoria recentă a româniei, despre care manualele de istorie vorbesc ruşinos de puţin, după părerea mea. Cred că ar fi ideal ca în şcoli să se introducă un curs despre Gulagul românesc, aşa cum există unul şi despre Holocaust, astfel ca noi, tinerii, să înţelegem consecinţele celor 45 de ani de comunism.
Organizatorii acestui eveniment au avut o iniţiativă minunată, materializată prin această Şcoală de Vară, lărgind astfel atât orizonturile cunoaşterii cât şi pe cele ale gândirii şi conştiinţei noastre, acest eveniment rămânând unul la care voi participa cu mult drag şi anul viitor, dacă voi mai avea ocazia.
Ruxandra Geamănu, Bucureşti:
Dialog, spirit critic, deschidere către nou, efervescenţă intelectuală – dar şi o aplecare asupra trecutului pentru a-i descurca iţele încâlcite de jumătate de secol comunist, sunt doar câteva dintre cuvintele cu care cineva ar caracteriza Şcoala de Vară de la Sighet, care anul acesta a ajuns la cea de-a VIII-a ediţie. Timp de o săptămână am trăit nu doar o deosebită experienţă socială. Vedeam tineretul român ca fiind superficial, plafonat în mediocritate intelectuală, fără simţ patriotic şi fără spirit critic. “Noi nu vrem să fim geniali,/ noi vrem să fim trimbulinzi”, spunea veşnicul adolescent Nichita Stănescu, în poezia “Cântec în doi”, îndemnând către trăirea vieţii şi implicarea sa în problemele cotidiene, refuzând genialitatea aridă şi neimplicată, deci necreatoare. Vara aceasta am întâlnit destui tineri trimbulinzi la Sighet, stăpâniţi de efervescenţa critică specifică vârstei. Mi-au dat încredere în mine şi în viitorul româniei de a-şi regăsi trecutul reînnodat, firul trăirii naţionale. Mi-au arătat că nu sunt singură.
Cristina Mincu, Timişoara:
Dacă m-ar întreba cineva ce este Memorialul de la Sighet şi ce reprezintă pentru mine acest loc, i-aş răspunde fără ezitare că este un lăcaş încărcat de spiritualitate, de dragoste de neam, dedicare până la cel mai înalt punct. Aici au pătimit şi au fost stigmatizaţi oameni… au fost frânte trupuri, dar nu şi visurile, onoarea şi dragostea de ţară şi libertate a adevăraţilor români.
Pentru mine este cu adevărat un moment unic să te întâlneşti faţă-n faţă cu o mărturie vie a suferinţei deţinuţilor şi a sadismului torţionarilor din perioada comunistă, ce s-a impus cu rapiditate şi în mod clar în destinul românilor.
E greu să transpun în câteva rânduri suferinţa şi schingiuirea atâtor suflete româneşti. Nu pot avea decât admiraţie pentru aceşti oameni, aceşti sfinţi ai neamului. A reuşi să cuprinzi o fărâmă din istoria neamului românesc este un lucru rar şi, în acelaşi timp, minunat, căci Memorialul este “o frescă a istoriei” pentru orice om ce poartă dreptatea, dragostea şi speranţa în suflet.
Ambrozie Irineu Darău, Ucea de Jos, judeţul Braşov:
Deja este al patrulea an în care particip la Şcoala de Vară de la Sighet şi pot spune că voi mai încerca anul viitor şi poate nu numai. Aici, la Sighet, am avut nesperata ocazie să aflu foarte multe lucruri despre un trecut neguros, care ne priveşte pe toţi, care trebuie să sensibilizeze şi mai ales să ne responsabilizeze pentru viitor. Pe lângă o cantitate considerabilă de informaţii pe care le-am dobândit, am trăit momente cu o mare importanţă în dezvoltarea personalităţii mele. Adolescent fiind, am căutat şi caut modele, iar în cei patru ani am găsit câteva care m-au influenţat decisiv. Astfel, conferinţele Doinei Cornea (de anul trecut), a lui Dan Puric (de anul acesta), doi oameni extraordinari, şi-au lăsat o adâncă amprentă asupra felului meu de a gândi. Am învăţat să fiu conştient de realitatea trecută şi prezentă, dornic de cunoaştere şi, mai ales, permanent ancorat în cele două valori fundamental umane: credinţa şi nădejdea. Acum cred că românia poate avea un viitor strălucit dacă “oamenii buni” nu stau deoparte… iar Şcoala de Vară mi-a arătat că aceşti oameni există. Aşadar, vreau să rămân în ţară şi sunt sigur că generaţia noastră va câştiga lupta. Şcoala de Vară a fost pentru mine o experienţă fundamentală şi din punct de vedere social. Pe unii dintre cei mai buni prieteni i-am cunoscut aici, printre colegii din alte judeţe. Suntem prieteni pe care facultatea şi iniţiativele curajoase cu siguranţă ne vor reuni.
În concluzie, acţiunea Academiei Civice şi a Fundaţiei Konrad Adenauer de a oferi tinerilor şansa de a se întâlni şi de a învăţa cum să fie cetăţeni responsabili este una demnă de laudă. Sperăm cu toţii ca iniţiative de acest gen să mai apară şi doar astfel societatea românească va tăia definitiv legătura cu tragica perioadă a regimului comunist şi va evolua spre formula optimă a democraţiei.
Sandu Hangan, Bistriţa:
La Sighet se încearcă cu succes o recuperare a trecutului prin spunerea în mod deschis a adevărului. Într-un spaţiu în care acum cincizeci de ani mureau unii dintre cei mai de seamă oameni pe care i-a dat această naţiune, se adună acum tineri din tot spaţiul românesc pentru a afla ceea ce a fost atâta timp ascuns. Ce se spunea în şoaptă acasă se spune acum în fosta închisoare, cu voce tare şi în public.
Sunt a patra oară în Sighet şi fiecare an e altfel. Am cunoscut aici oameni care m-au impresionat, oameni care mi-au oferit modelul lor, oameni care mi-au devenit prieteni. Colegi şi conferenţiari.
Dezamăgitor este că, de patru ani de când vin aici, unele probleme au rămas nerezolvate, cum e parcă eterna chestiune a dosarelor Securităţii. Aş fi preferat să discutăm acum despre trecut pe o bază documentară mai largă. Poate cei ce vin aici vor scrie cândva istoria, fără ură şi părtinire, vor scoate la lumină vinovaţii. Totuşi, societatea noastră începe să devină normală, dar foarte greu, foarte lent. Sechelele comunismului sunt dificil de îndepărtat. Pădurea şi pământul, reperele strămoşilor mei luate de comunişti, sunt şi azi în mâini străine şi lupta dusă cu autorităţile care nu aplică legea e totodată lupta cu rămăşiţele comunismului. La Sighet am învăţat puţin despre cine e duşmanul acesta şi esenţial pentru a învinge e să-ţi cunoşti inamicul. E de luptat în această ţară multă vreme de acum încolo.
Declaraţii consemnate de Adrian Bucurescu
Aldine, 5 august 2005
