Până la căderea comunismului, moralitatea nu a exercitat mare influență în problemele internaționale. Ea a căpătat o importanță crescândă în timpul secolului al nouăsprezecelea, dar s-a diminuat odată cu ridicarea comunismului, fascismului și colonialismului în al doilea pătrar al secolului al douăzecelea. Declarația privind Europa eliberată, făcută la sfârșitul Conferinței de la Yalta în februarie 1945, de „a menține condițiile în care popoarele eliberate pot exercita /…/ dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor trăi” a inoculat o dimensiune morală în țelurile postbelice ale Aliaților occidentali.
Totuși, la încheierea celui de-al doilea război mondial, britanicii și americanii s-au confruntat cu o Uniune Sovietică care ocupase militar o mare parte a Europei de Est. Gândul lor s-a dus către limitarea expansiunii sovietice, dar fără o pârghie de sancțiune eficientă, în afară de opțiunea militară pe care nici un politician cu rang, în urma unui război lung, nu era pregătit să o folosească, ele au fost reduse la rolul de spectatori ai colonizării sovietice a regiunii. În ochii multora din Europa de Est, Occidentul a renunțat la propriile principii stând deoparte. Nereușind să onoreze garanția din „Declarația privind Europa Eliberată”, Marea Britanie și Statele Unite au dat o aparență de legitimitate la ceea ce Churchill însuși a numit „forța de disimulare” din partea sovieticilor. Acest eșec a fost cel care a dăunat cel mai mult Occidentului în Europa de Est și nu mai puțin în România.
Iuliu Maniu, conducătorul Partidului Țărănesc, care alături de alți șefi ai partidelor democratice spera ajutor din partea Aliaților occidentali în efortul său de a restaura un sistem politic pluralist, s-a dovedit o permanentă sursă de jenă pentru Churchill. Cuvintele lui Maniu, transmise la Londra la 1 decembrie 1944, că el va înțelege dacă guvernul britanic dorea ca România să-și împartă soarta mai degrabă cu Rusia decât cu Occidentul, dar că ar fi recunoscător guvernului britanic să primească un răspuns clar, l-a incitat pe primul ministru să precizeze față de ministrul său de externe, Anthony Eden: „Să nu mi se pretindă să admitem așa ceva.”
Maniu a rugat în repetate rânduri să i se spună dacă România a fost subiectul unei înțelegeri în privința intrării în sfera de influență sovietică și de fiecare dată reprezentanții britanici au fost instruiți să nege acest lucru. Ani mai târziu, Archibald Clark Kerr, fostul ambasador britanic la Moscova, a spus unei persoane din conducerea Partidului Național Țărănesc – care reușise să scape din România – la Ambasada britanică din Washington că unul dintre cele mai dezgustătoare lucruri care i s-au cerut să le facă vreodată a fost să îl mintă pe un om ca Maniu. Fără nici o îndoială că a fost o minciună costisitoare, pentru că Maniu s-a îndârjit în rezistența sa împotriva conducerii comuniste, cu convingerea că putea conta pe sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii. El a plătit un preț greu pentru credința sa.
Clark Kerr era pe deplin conștient de situația din România. Într-un articol despre politica sovietică, datat 27 martie 1945, el descrie politica sovietică în România drept „cea mai pură politică de forță, total lipsită de armonie cu principiile înscrise în declarația din Crimeea /…/ Declarația de la Yalta fiind tratată de guvernul sovietic drept ceva mai mult decât un sedativ, căruia nu i se poate permite să intervină în ceea ce, în ochii rușilor, este dreptul lor stabilit, pe deplin admis de noi, să facă ce vor în România”.
Decizia din octombrie 1945 a lui James Byrnes, secretar de stat al Statelor Unite, de a trimite pe redactorul ziarului „Louisville Courier”, Mark Ethridge, în România și Bulgaria, într-o misiune de aflare a faptelor, a creat printre liderii partidelor democratice din România speranța că Aliații occidentali se pregăteau să adopte o linie fermă în insistența de a se reveni la un sistem politic pluralist în țara lor. Propria dorință a lui Byrnes de „a fi siguri că părerile noastre despre situația din aceste țări nu se bazează pe informații eronate sau tendențioase”, pare să sprijine această opinie. Ca o dovadă a modului de gândire independent al lui Ethridge, Byrnes i-a cerut special lui Molotov să ia notă că în România Ethridge a găsit foști colaboratori profasciști și chiar legionari pronaziști ocupând funcții cheie în guvern. În ciuda concluziei lui Ethridge că guvernul Groza nu corespundea condițiilor din Declarația de la Yalta, că era autoritar, că era dominat de un singur partid și că excludea forțat de la reprezentare partide democratice, Byrnes și colegul său britanic, Ernest Bevin, au putu smulge de la Stalin numai compromisuri minime: includerea în guvernul Groza a câte unui singur reprezentant pentru partidele Național Țărănesc și Național Liberal.
Acuzația care poate fi adusă politicii americane și britanice față de România nu este că aceasta a dat voie Uniunii Sovietice să facă ce vrea în această țară (după Conferința de la Teheran din noiembrie 1943 Aliații occidentali nu mai puteau face nimic să împiedice acest fapt), dar că, ocupându-se de situația din România, oficialii americani și britanici, conștient sau nu, au făcut pe românii prooccidentali să creadă că Vestul era pregătit să intervină eficient pe lângă ocupanții sovietici și marionetele lor comuniste. Autoritatea raportului lui Ethridge conferă o greutate în plus acestei acuzații. Dr. Angelescu, membru marcant al Partidului Național Liberal, i-a spus lui Ethridge la 25 noiembrie 1945 că „singura speranță a României este o intervenție internațională, în special americană /…/ Președintele Truman este considerat aproape un salvator în România”. Părerile lui Constantin (Bebe) Brătianu expuse într-un memorandum pregătit în timpul vizitei lui Ethridge, și rezumat de reprezentantul politic al Statelor Unite în România, Burton Berry, au fost că intervenția sovietică în problemele interne ala României este cauza dificultăților actuale din țară, în toate domeniile. Deoarece problema României trecuse „pe plan internațional”, singura alternativă la situația prezentă era presiunea Statelor Unite asupra rușilor de a aplica principiile promovate în convențiile de la Yalta și Potsdam.
Punctul de vedere comun al Regelui Mihai și al opoziției, în frunte cu Maniu și Brătianu, era ca, pentru reducerea influenței sovietice, Statele Unite să se abțină, într-un prim pas, să recunoască guvernul Groza, până când acesta ar fi devenit mai reprezentativ. După îndeplinirea acestui obiectiv, ei ar fi urmat să-și asume responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor românești, cerând doar (așa cum consemnează Ethridge) ca Statele Unite să încerce să creeze o arie cu o mai mare libertate politică și economică, în care să se poată ajuta singuri. Ei sperau că Ethridge le va împărtăși concluziile și îl va convinge pe președintele Truman să țină piept lui Stalin cu privire la România.
Ethridge, în scrisoarea introductivă la raport, și-a exprimat regretul față de Byrnes „că misiunea nu a avut succes în sensul unor rezultate imediate”. S-a dovedit a fi inutilă și în condiții de termen lung. Consecința postbelică în România a r fi putut fi diferită numai dacă în primăvara lui 1945 forțele generalului Patton ar fi înaintat în câmpiile Ungariei în loc să rămână staționate la Eger, așteptând ca rușii să elibereze Praga, conform înțelegerii.
Dennis Deletant, Prefață, în Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România, Fundația Academia Civică, 2000
