Opoziţia deschisă
Greva minerilor din 1977 din Valea Jiului a fost cea mai importantă sfidare lansată de un grup de muncitori puterii comuniste din România de la potopul de proteste din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, prilejuit de revolta ungară din 1956. Prima relatare a unui martor ocular despre grevă aparţine lui Istvan Hosszu, un miner din Valea Jiului, care a părăsit România în 1986, şi a fost difuzată într-un interviu acordat postului de radio „Europa Liberă” la 17 iulie 1986 .
Scânteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977 care desfiinţa pensiile de invaliditate pentru mineri şi ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani. În semn de protest faţă de această hotărâre, minerii de la Lupeni au hotărât să intre în grevă, iar Hosszu, care lucra într-o mină învecinată, a hotărât să vadă cu ochii lui ce se întâmplă la Lupeni. A sosit la 1 august şi a găsit cam 35.000 de mineri înghesuiţi în subteranele minei, încercând să audă ce spuneau Ioan (cunoscut şi drept Constantin) Dobre, şef de brigadă la mina Paroşeni, G. Jurcă, inginer la mina Lupeni, şi o femeie (al cărei nume Hosszu nu şi-l amintea), care era şefa tineretului comunist din Lupeni. Potrivit lui Hosszu, aceste trei persoane încercau să calmeze spiritele minerilor, care cereau o întâlnire cu Ceauşescu. Mulţimea începuse să scandeze „Lupeni 29!”, „Lupeni 29!”, o referire la greva minerilor din 1929 de la Lupeni, ce fusese folosită de propaganda comunistă ca simbol al luptei muncitoreşti împotriva capitalismului. Nu era nici urmă de director de mină sau de Securitate şi acest lucru l-a făcut pe Hosszu să creadă că era o mişcare tactică deliberată a autorităţilor ca să preîntâmpine agravarea situaţiei. Dobre şi Jurcă au căzut de acord ca cel dintâi, fiind miner – şi, ca atare, mai aproape de ortacii săi (Jurcă era inginer) – să alcătuiască o listă a cererilor minerilor pe care s-o prezinte la o adunare de masă la mina Lupeni. Se cerea reducerea zilei de muncă de la 8 la 6 ore, revenirea la vârsta de pensionare de 50 de ani, o reevaluare a criteriilor de concediu de boală, locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor, recrutarea unui personal medical competent, care să lucreze în mine, şi prezentarea obiectivă a grevei de către mijloacele de informare în masă . Dobre a prezentat aceste revendicări la adunarea de masă de la 3 august, unde au fost aprobate în unanimitate.
Ceauşescu – care se afla în concediu la Neptun – a delegat imediat o comisie guvernamentală care să se ocupe de criză şi s-a decis ca Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Politic Executiv, care răspundea de economie, Constantin Băbălău, ministrul Minelor, Clement negruţ, primarul oraşului Petroşani, şi Ghinea, primarul oraşului Lupeni, să fie trimişi să discute cu minerii. Aceştia intenţionau, fără îndoială, să-i convingă pe mineri să înceteze greva, dar nu li s-a dat prilejul să procedeze în acest fel. Au fost înghesuiţi de mineri, şi chiar loviţi, când au încercat să-şi croiască drum spre biroul directorului minei. Lui Verdeţ i s-a spus că minerii nu aveau încredere în el, dat fiind că înşelase Comitetul Central cu privire la adevărata situaţie din Valea Jiului, şi i s-a indicat să-l contacteze pe Ceauşescu, cerând ca secretarul general să vină la Lupeni să discute direct cu minerii plângerile acestora. În acest scop, Dobre, Jurcă şi femeia anonimă de la U.T.C. au hotărât să-l transfere pe Verdeţ la Palatul Culturii din Lupeni, de unde-l putea chema pe Ceauşescu pe o linie telefonică specială. Acolo, sub supravegherea unui grup de mineri, Verdeţ a repetat cuvintele care i-au fost dictate: „Veniţi imediat, vă rog, situaţia este gravă!”. Pentru a preîntâmpina transmiterea oricăror alte detalii şi pentru a-l face pe Ceauşescu să înţeleagă că Verdeţ era efectiv sechestrat, unul dintre mineri din escortă a trântit telefonul în furcă.
Ceauşescu a sosit în aceeaşi zi cu un convoi de maşini negre, care au încercat să forţeze trecerea prin masele de mineri. Nu au reuşit, iar Ceauşescu a fost nevoit să se dea jos din maşină, pentru a-şi croi drum către biroul directorului minei, în timp ce minerii scandau lozinci („Ceauşescu şi minerii!”, „Ceauşescu şi poporul!”), pe care Dobre îi convinsese în prealabil să le rostească în semn de încredere în conducătorul partidului. Potrivit lui Hoszu, Ceauşescu a fost total luat prin surprindere la vederea unui număr atât de mare de protestatari. Ochii-i fugeau de la dreapta la stânga şi era clar zguduit de scena văzută. Dobre a întrebat mulţimea dacă să lase mai întâi pe secretarul general să vorbească sau dacă trebuie să se facă mai întâi cunoscută lipsa plângerilor lor. Minerii au optat pentru cea de a doua variantă, iar revendicările au fost citite în prezenţa greviştilor.
Ceauşescu a luat atunci microfonul din mâinile lui Dobre şi a declarat cu o voce tremurătoare: „Tovarăşi! Nu aceasta este calea… Aceasta este o ruşine pentru întreaga naţiune… O ruşine! Am luat notă de plângerile voastre.” A început direct cu cererea de scurtare a zilei de muncă. În încercarea de a distorsiona raţiunea care a stat la baza hotărârii de a o mări, Ceauşescu a pretins că, de fapt, conducerea partidului hotărâse să reducă orele de muncă, dar această decizie s-a ciocnit de opoziţia minerilor. Această insultă la adresa inteligenţei minerilor a provocat replica: „Nu noi! Bandiţilor! Hoţilor!”. Ceauşescu a propus atunci ca scurtarea programului de lucru să se introducă treptat la minele din Lupeni şi apoi şi la alte mine. Această propunere a fost întâmpinată cu lozinca: ”ªase ore pe zi de mâine”. Ceauşescu s-a înfuriat, vizibil surprins de cutezanţa oamenilor, care îndrăzneau să-şi exprime punctul de vedere în prezenţa sa. A coborât la nivelul ameninţărilor: „Dacă nu vă întoarceţi înapoi la muncă, vom fi nevoiţi să nu ne mai purtăm cu voi cu mănuşi!”. Aceste ameninţări au fost întâmpinate cu huiduieli prelungite şi cu strigăte de „Jos Ceauşescu!”. Atmosfera s-a mai liniştit doar după ce Dobre a apelat la calm şi le-a cerut minerilor să-l lase pe secretarul general să termine ce avea de spus. Ceauşescu a folosit prilejul pentru a vorbi pe o notă mai conciliantă, acceptând o reducere a zilei de muncă la şase ore în întreaga Vale a Jiului şi fiind de acord să construiască fabrici care să dea de muncă familiilor minerilor. A promis că nu vor fi luate măsuri de represalii împotriva celor care organizează greva şi că toţi cei care se făcuseră vinovaţi de nemulţumirea minerilor vor fi traşi la răspundere. După ce s-au făcut aceste promisiuni, minerii s-au dispersat şi unii chiar s-au reîntors la muncă în schimbul de noapte. Dar a doua zi, 4 august, în ciuda promisiunilor lui Ceauşescu, Valea Jiului a fost declarată „zonă închisă”, a fost trimisă armata, iar Securitatea a început reprimările. A fost deschisă o anchetă pentru a se afla cine era la originea grevei, iar în lunile următoare câteva sute de mineri au fost trimişi în alte zone miniere, în timp ce unii, se spune, ar fi fost trimişi în lagăre, la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Faptul că mijloacele de informare în masă româneşti nu au relatat despre greva din Valea Jiului dovedea suprema obedienţă a presei, ca unealtă manipulată de regim, şi ilustra tactica interdicţiei totale în materie de difuzare folosită de autorităţi în întreaga perioadă postbelică, pentru a bloca ajungerea unor informaţii potenţial dăunătoare până la populaţie. Accesul la informaţie este esenţial individului pentru a se apăra împotriva autorităţii, după cum manipularea este importantă pentru guvernanţii care caută să se protejeze. Acest control al mijloacelor de informare şi „igienizarea ştirilor” s-au dovedit foarte eficiente în limitarea protestului şi în inducerea unui simţământ de izolare şi de dezamăgire printre protestatari, jucând în acelaşi timp un rol de automulţumire: dacă nu se relata nici o opoziţie faţă de regim, atunci majoritatea opiniei publice nu numai că presupunea că nu a existat aşa ceva, dar, pornind de la această presupunere, punea sub semnul întrebării însuşi rostul exprimării opoziţiei.
În ciuda acestei atitudini negative, s-au înregistrat încercări curajoase, deşi spasmodice, ale unor grupuri de muncitori manuali de a înfrunta autorităţile. În ianuarie 1979, un grup de cincisprezece muncitori de la şantierele navale Turnu Severin l-au contactat pe Ionel Cană, medic generalist, care lucrase în judeţul Olt printre muncitori şi se mutase de curând în Bucureşti. Doctorul Cană îşi câştigase reputaţia de a ajuta muncitorii să întocmească petiţii în care se plângeau de condiţiile de muncă şi a căzut de acord cu propunerea celor care l-au contactat de data aceasta, să înfiinţeze Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România. Declaraţia de constituire a fost difuzată la Radio Europa Liberă, la 4 martie 1979, de către Noël Bernard, directorul secţiei române a acestui post de radio, iar sindicatul a atras peste 2.400 de semnături de sprijin din partea unor muncitori din oraşe ca Ploieşti şi Constanţa şi a unor muncitori maghiari din Târgu Mureş şi Timişoara. Preotul ortodox opozant Gheorghe Calciu s-a oferit să le fie sfetnic spiritual. Grupul a difuzat un manifest cerând legalizarea sindicatelor neoficiale şi respectarea dreptului de liberă asociere. În luna aprilie, într-o scrisoare deschisă către Nicolae Ceauşescu, sindicatul protesta împotriva arestărilor membrilor săi, printre care se numărau Cană şi un economist, Gheorghe Braşoveanu, internat într-un spital de psihiatrie în luna martie. Succesorul lui Cană la conducerea sindicatului, Nicolae Dascălu, a fost condamnat în iunie la 18 luni închisoare sub pretextul că ar fi transmis secrete de stat organizaţiei Amnesty International.
Greutăţile economice crescânde impuse de Ceauşescu au provocat mai multe greve la începutul anilor ’80. Minerii din şapte mine metalifere din regiunea Maramureş, din nordul Transilvaniei, au declanşat o grevă în septembrie 1983, în semn de protest faţă de micşorările de salarii introduse de noua lege a salarizării. Securitatea a fost trimisă să spargă greva. Ca urmare a reducerii raţiei zilnice de pâine la 40 la sută pentru nerealizarea normei, muncitorii români şi maghiari au făcut grevă în noiembrie 1986 la Fabrica de maşini grele şi la Fabrica de frigidere din Cluj, precum şi la fabrica de sticlă din Turda. În Cluj circulau fluturaşi cerând în ambele limbi „carne şi pâine” şi „lapte pentru copiii noştri”, demonstrând astfel solidaritate interetnică. Oficialităţile de partid au trimis în grabă alimente în fabrici şi au promis că vor rezolva plângerile muncitorilor, după care greviştii s-au întors la muncă. La fel ca şi în Valea Jiului, în 1977, Securitatea a pornit o anchetă cu privire la organizarea grevei şi câţiva muncitori au fost mutaţi în alte zone. În decurs de trei luni, tulburările se întinseseră în răsăritul ţării, cuprinzând, pentru prima oară după mai multe decenii, atât muncitori, cât şi studenţi. Din nou, scânteia care a dat naştere acestor tulburări a reprezentat-o reducerile de salarii impuse pentru nerealizarea normelor de producţie şi problemele de aprovizionare cu alimente. La 16 februarie 1987, circa 1.000 de angajaţi de la Atelierele de material rulant „Nicolina” din Iaşi s-au îndreptat în marş către sediul partidului, protestând împotriva reducerilor de salarii. Cererile lor au fost rapid satisfăcute. A doua zi, în ceea ce se pare că a fost o acţiune spontană, mai multe mii de studenţi de la Universitate şi de la Politehnică au mărşăluit în centrul oraşului în semn de protest faţă de oprirea curentului electric şi a căldurii în căminele studenţeşti, scandând: „Vrem apă să ne spălăm şi lumină să-nvăţăm!”. Autorităţile au cedat şi, de data aceasta, nu s-a luat nici o măsură represivă împotriva studenţilor. La Atelierele „Nicolina”, totuşi, 150 de persoane dintre greviştii de bază au fost concediaţi, după obişnuita „anchetă” condusă de Securitate.
În spatele acestei serii de proteste împotriva politicii economice a lui Ceauşescu se afla introducerea unor măsuri draconice, menite să reducă consumul de alimente şi de energie, precum şi reducerile de salarii. În loc să ţină seama de semnalele pe care le reprezentau aceste tulburări din ce în ce mai numeroase, Ceauşescu s-a avântat orbeşte înainte, cu aceleaşi măsuri, indiferent – se pare – la consecinţele acestora. Cupa privaţiunilor se umpluse şi un semn în acest sens a apărut la 15 noiembrie 1987, la Braşov, al doilea mare centru industrial al ţării.
Tulburările au început doar la cinci zile după aplicarea decretului lui Ceauşescu de reducere cu 30 la sută a cotelor de încălzire pentru consumatorii casnici şi de instituire a unor amenzi pentru depăşirea cotelor. Adăugându-se reducerilor de salarii, aplicate a doua lună consecutiv, pentru nerealizarea sarcinilor de producţie (ele nu puteau fi realizate, lipsind comenzile, întrucât piaţa internă stagna, iar exporturile scăzuseră), lipsei cronice de alimente, în special de cartofi, hrană de bază a locuitorilor Braşovului, restricţiile în privinţa încălzirii au fost ultima picătură. Câteva sute de muncitori de la „Steagul Roşu” (22.000 de angajaţi) au ieşit din schimbul de noapte şi s-au adunat, aparent ca să voteze (în acea zi având loc alegeri locale la nivelul întregii ţări). Au pornit în marş de la uzină, cam pe la 9 dimineaţa, în direcţia sediului judeţean al partidului, aflat în centrul oraşului, cântând imnul revoluţiei de la 1848 „Deşteaptă-te române!” şi scandând „Jos dictatura!” şi „Vrem pâine!”. Li s-au alăturat muncitorii de la Uzina „Tractorul” din Braşov (25.000 angajaţi), precum şi mulţi alţi locuitori, întâlniţi în drumul către centrul oraşului. Ajunşi în faţa sediului, au forţat intrarea şi au devastat clădirea, aruncând în stradă dosare, cărţi, portrete ale conducătorilor, alimente de la cantina bine aprovizionată a activiştilor. După tulburări, au fost făcute arestări şi 62 dintre protestatari au fost strămutaţi cu serviciul în alte oraşe, mai ales din Moldova (O listă cu 74 nume de muncitori eliberaţi după revoluţia din 1989 a apărut în „România Liberă“ din 9 ianuarie 1990).
Din Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, 2010