Liliana NICOLAE
„Mă scuzaţi că sînt cam ţăran…“
Bărbatul vorbea în faţa unui public select. Dumnezeule, venise şi ministrul Culturii! Pe doamna Blandiana o ştia de la televizor şi o respecta. La fel pe soţul ei, domnul Rusan, care-l invitase în Capitală, la Muzeu.
Aici, într-o vitrină, a văzut o poză cu el. Era în faţa bisericii din sat. Mai tînăr şi mai slab în poza aia. Dar tot chipeş! Se tot uita, nu-i venea să creadă, şi se întreba dacă ceilalţi ştiu că el e în poză. Ar fi vrut să le atragă atenţia cumva sau să le spună direct: „Eu sînt ăsta!“. Călătorise toată noaptea cu trenul şi era obosit, chiar dacă dormise tot drumul. „Vorba aia, am 70 de ani! Nu mai sînt flăcău!“
Acum, stătea în faţa a zeci de necunoscuţi, rotindu-şi în mîini pălăria bună, pe care o purta doar la ocazii. Bliţurile clipeau, microfoanele se întindeau către el. Camerele n-aveau cum să scape emoţia de pe chipul bătrînului înalt, mîndru, dar modest, totodată, şi un pic fîstîcit. Aşa că a spus simplu, de la început, să ştie lumea cu cine are de-a face: „Mă scuzaţi că sînt cam ţăran şi nu prea ştiu cum să mă prezint în faţa dumneavoastră. Aşa că n-o să vorbesc mult…“ În mai puţin de un minut, bărbatul îşi spune povestea. Vorbeşte despre „revolta din sat“, despre cum au fost împuşcaţi 16 oameni şi au fost lăsaţi toată ziua la răscruce de drumuri, fără să se atingă nimeni de ei.
„Am răbdat, am răbdat, dar pînă la urmă n-am mai putut“
Îl cheamă Augustin Aurel Saş. Are 70 de ani şi e dintr-un sat de lîngă Arad. Somoşcheş. L-am întîlnit într-o zi la Muzeul Satului. Era marţi, ploua şi la muzeu se vorbea despre ţărani şi comunism. Despre colectivizare. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la începerea colectivizării forţate din România. Un proces care avea să ţină din 1949 pînă în 1962. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, precum şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică au strîns de-a lungul timpului documente de arhivă, fotografii de epocă şi mărturii despre ce s-a întîmplat în acei ani. Dar cel mai important a fost că au venit acolo, la expoziţie, ţărani din diverse zone ale ţării care au trăit perioada colectivizării. Augustin Aurel Saş este unul dintre ei. I-am aflat povestea, pe larg, după ce sala muzeului s-a golit şi lui i-au mai trecut emoţiile.
Îşi roteşte în continuare pălăria în mîini şi-i roagă pe ziarişti să stea în dreapta, ca să le audă întrebările. „Cu urechea stîngă nu mai aud deloc de la bătăile din beciurile Siguranţei.“ Îşi aminteşte totul cu lux de amănunte: ce zi a săptămînii era, dacă era zi sau noapte, soare sau vreme rea, cum s-a întîmplat şi de ce s-a întîmplat. În satul lui, aşezat la vreo 70 de kilometri de Arad, între nişte munţi cu nume ciudat – Zărand şi Codru Moma – trăiau pe atunci 800 de oameni. Era sfîrşitul lui iulie, 1949.
El avea 19 ani. „Cotele creşteau de la an la an. Toată treaba era că aveam greutăţi mari. Nu puteam să plătim cotele şi nici nu aveam ce mînca. Ajunsesem să mîncăm pîine de orz pentru că nu ne dădeau voie să mergem la moară… nu că am fi avut ce să măcinăm. Pe părinţi îi băgau iarna la închisoare, pentru că nu plăteau cotele, iar primăvara le dădeau drumul, pentru că nu avea cine să muncească pămîntul!“
Augustin Saş îşi aminteşte de o maşină neagră care mergea noaptea prin sat: „Chiar aşa îi ziceam: maşina neagră. Mergea noaptea prin sat, se oprea pe la cîte o poartă, doi activişti intrau în casă şi ieşeau de-acolo cu un bărbat pe care-l îmbrînceau în maşină. Îl duceau la Primărie, două-trei zile bătaia era a lui, după care îi dădeau drumul acasă. Voiau să ne sperie, dar tot ei parcă ne încurajau să ne răsculăm“.
Prin sat apăruseră nişte spioni. „Nişte prăpădiţi de activişti, îmbrăcaţi prost, ca să pară de-ai noştri!“ Spionii îi întărîtau spunîndu-le că sînt partizani şi, dacă se vor răscula, ei îi vor ajuta, le vor aduce arme. Din cînd în cînd, mai venea prefectul să-i potolească şi să verifice că nimeni nu se încumeta să treiere grîul, aşa cum erau ordinele, primite din om în om.
În tot satul erau la vremea aceea două aparate de radio. Nu prea aveau cum să afle ce se întîmpla în ţară. Rar veneau veşti chiar şi din satele şi comunele învecinate, unde nemulţumirea şi sărăcia erau la fel de mari. Poate tocmai de aceea, revoltele au izbucnit la Somoşcheş şi în satele din jur în aceeaşi seară (30 iulie 1949), cînd maşina neagră plecase iar prin sat să mai ridice cîte un nemulţumit. „I-am căutat pe activişti, să-i batem. N-aveam arme, n-aveam bîte, n-aveam nimic. Strigam pe uliţe că… vrem mîncare, vrem să ne lase să treierăm.
«Vrem pîine şi mălai şi pe Regele Mihai!» – asta mai strigam. În seara aia, pe 30, ne-am simţit stăpîni acolo în sat. Asta pînă a doua zi, cînd spionul a adus armata. Numai la noi în sat au venit 35 de camioane pline cu soldaţi, dar şi cu muncitori… Mai tîrziu, peste ani, am lucrat la strung, în Arad, şi cînd auzeau unii că sînt din Somoşcheş îmi spuneau că au fost la noi în sat cu rebeliunea. Bine că nu ne-aţi împuşcat pe toţi! – le ziceam – că asta au făcut atunci, au împuşcat 16 oameni. Îi dădeau jos din camion şi-i împuşcau. Noi am fugit toţi, care încotro. Pe ăştia 16 i-au lăsat toată ziua la răscruce de drumuri, ca să ne dea exemplu ce putem păţi dacă ne mai răsculăm. N-avea nimeni voie să se apropie de ei. De fapt, în ziua aia satul a fost mai pustiu ca niciodată. Toţi se ascunseseră pe unde au văzut cu ochii.“
De vorbă cu amintirile…
Uliţele pustii din Somoşcheş erau pline de praf şi bătute de soare, încît aveai impresia, în lumina soarelui, că praful se ridică uşor, ca un fum şi plutea aşa, la o palmă de pămînt. În anul acela toată lumea pusese cînepă multă şi, la marginea satului, de jur împrejur, erau cîmpuri de cînepă. Într-unul din ele avea să stea ascuns o vreme Augustin Saş. Pe urmă şi-a dat seama că nimerise chiar în lanul unui activist de partid! O săptămînă întreagă s-a ascuns ca un fugar hăituit, într-un alt sat, la un unchi, frate de-al mamei. Dar şi acolo se ducea doar noaptea, iar ziua stătea ascuns prin grădini.
După o săptămînă, Augustin Aurel Saş s-a întors acasă. „Am dormit vreo două ceasuri în patul meu, cînd de-odată m-am trezit cu o lanternă în ochi: «Aurele, scoală! Hai cu noi!» Era primarul, iar afară… maşina neagră. M-au luat cu ce aveam pe mine. La Primărie, mai erau şi alţii din sat. Pe seară ne-au urcat într-un camion şi ne-au dus la Arad. Acolo a început tortura.“ Tortura e greu de descris prin cuvinte, chiar şi de către Augustin Saş, care îmi explică mai mult prin semne: cum luau o rangă şi o băgau pe sub picioare şi pe urmă o strîngeau. Bărbatul se chirceşte pe scaunul de la muzeu încercînd să-mi arate poziţia în care stătea chinuit în fel şi chip.
De la Arad – la Timişoara. În urma unui proces este condamnat la trei ani de închisoare pentru „crimă de răzvrătire“. Cîteva luni avea să stea la Gherla, iar vreo doi ani jumătate la Canal. „La Canal lucram cîte 12 ore, la cazma, căram pămîntul cu roaba. Ştiţi, Canalul ăla pe care-l vedeţi cînd vă duceţi la mare!“… După trei ani s-a întors acasă şi a găsit sărăcie mai mare decît era cînd plecase. Tatăl era înscris în colectiv, nu mai aveau nici pămînt, nici vite, nici căruţă. El a luat calea şantierelor ca să nu moară de foame.
Bărbatul îşi termină povestea şi se declară mulţumit că n-a venit degeaba la Bucureşti. „Chiar mă bucur că am venit şi că pot vorbi despre tot ce a fost.“ Acum, locuieşte la Arad. Casa părintească din Somoşcheş mai e şi astăzi în picioare. „Mă duc uneori, descui uşa, fac focul în casă, mai lucrez prin grădină şi stau de vorbă cu amintirile. Pămîntul însă nu mai este. L-am vîndut acum cîţiva ani cu un million şase sute hectarul. Vă daţi seama?! Un milion şase sute hectarul!! Şi am avut 9 hectare. O nimica toată! Ce am făcut cu banii ăia?!… Nimic!“
Povestea lui Augustin Aurel Saş e una dintre cele cîteva spuse în ziua aceea de marţi, la Muzeul Satului. A mai fost un bătrîn din Săpînţa, care purta o traistă din lînă pe umăr, o femeie din Teleorman, mai exact din Dobroteşti, care venise gătită cu o broboadă verde, înflorată şi care şi-a spus povestea la fel de simplu, ca şi cum ar fi spus o reţetă unei vecine („Şi mi-au luat boii, şi mi-au luat căruţa, şi pe urmă m-au purtat din închisoare-n închisoare, pînă am ajuns la Periprava şi am tăiat stuf un an de zile. Şi, după un an, cînd m-am întors de la închisoare, am găsit casa pustie şi… asta e! Să trăiţi!“). În vremea aceea au fost peste 100 de răscoale ţărăneşti.
Potrivit lui Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, de la Fundaţia Academia Civică, circa 200.000 de ţărani au trecut în perioada colectivizării prin închisori, lagăre şi deportări. Iar faptul că întreaga cooperativizare a durat 13 ani (cel mai mult din întregul bloc sovietic, inclusiv URSS, după al cărui model s-a făcut colectivizarea la noi) arată – spun cei care au studiat procesul – o rezistenţă fantastică. Pe de o parte. Pe de alta, nu era deloc simplu să „faci“ cooperativizarea într-o ţară preponderant agrară (în 1949, din 16 milioane de locuitori, aproximativ 11 milioane locuiau la sate). Apoi, nu toţi s-au împotrivit. Mulţi dintre ţăranii săraci, fără pămînt, au trecut de bună voie de partea autorităţilor de atunci, obţinînd – unii – chiar o slujbă plătită în acest sens.
Pămîntul pîrjolit
O mînă de ajutor în unele sate au dat-o şi preoţii şi învăţătorii care erau folosiţi de partid pentru a-i convinge pe ţărani să renunţe la pămînt şi la alte mijloace agricole, iar mai tîrziu să-şi plătească cotele. Era aşa-numita „propagandă“ a vremii.
Începutul colectivizării a fost marcat de Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 3-5 martie 1949, la care Gh. Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR, a anunţat declanşarea „transformării socialiste a agriculturii“. Procesul avea să se încheie în 1962, cînd comuniştii au anunţat că au făcut o colectivizare „totală“. În realitate, multe zone au rămas necolectivizate (în special cele de munte, reprezentînd circa 15% din suprafaţa agricolă totală).
După 1989, primul gînd al ţăranilor (şi nu numai) a fost acela de a elimina efectul cooperativizării, care anulase proprietatea privată, prin confiscarea „mijloacelor agricole de producţie“. Numai că de atunci durează procesul invers: reconstituirea proprietăţii. O parte dintre cei care şi-au primit pămîntul înapoi l-au vîndut, precum Augustin Saş. Pe de altă parte, în fiecare an, aşa cum citim în statisticile Ministerului Agriculturii, milioane de hectare sînt abandonate, rămase nelucrate.
articol preluat din www.dilemaveche.ro, Anul VI, nr.268 – 03 aprilie 2009
