Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet împlineşte 20 de ani. Cu această ocazie, săptămîna trecută a fost inaugurat, la Bucureşti, un spaţiu expoziţional permanent, Memoria ca formă de justiţie, ca o prelungire a muzeului din nordul ţării. La jumătatea lunii iulie, la Sighet va avea loc o ediţie specială a Şcolii de Vară, la care sînt invitaţi toţi profesorii care au susţinut aceste cursuri, precum şi cîţiva dintre foştii cursanţi.
Anul acesta, Memorialul de la Sighet împlineşte 20 de ani. Ce v-aţi propus, acum două decenii, cînd aţi înfiinţat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei? Care ar fi bilanţul acestei instituţii?
Cifrele sînt seci, vorbele sînt necuprinzătoare. Cum aş putea face bilanţul a două decenii în care au încăput atîtea zile şi nopţi – toate, de fapt – pentru Memorial. A fost, la început, un vis cu ochii deschişi, apoi unul încordat, care nu ne-a mai lăsat în pace.
Ne-am propus să facem ceva, dar nu ştiam prea bine ce. De la condiţia de vizitatori asidui ai muzeelor, la aceea de autori ai unuia atît de special, urma o cale lungă. Eram naivi şi încrezători, credeam că vom putea transforma, pe moment, vechea închisoare austro-ungară într-un muzeu, mobilat cu tot ce ştiam de la părinţii trecuţi prin închisori, de la prietenii şi rudele mai în vîrstă, de la BBC şi Europa Liberă. Dar planurile rămîneau abstracţiuni. Trecuseră trei ani de la plecarea lui Ceauşescu, doi-trei ani de la venirea minerilor, trăiam într-un haos violent, în vîltoarea periculoasă a Alianţei Civice, soldată cu scrisori şi cranii cu semnul exclamaţiei, puse în cutia poştală. Ideea a venit cînd, în ianuarie 1993, Blandiana a participat, la Strasbourg, la un congres al drepturilor omului, propunînd ca acestea să fie discutate nu numai la timpul prezent şi viitor, ci şi la cel trecut, astfel încît generaţiile viitoare să ştie şi să aibă la ce să se refere cînd merg mai departe. Promisiunea Consiliului Europei nu s-a lăsat aşteptată. Două comisii au venit la Bucureşti şi la Sighet, ne-au încurajat în ceea ce începuserăm, deşi România era încă neacceptată în CE. N-am primit bani, ci doar cîte 12 bilete de avion pe an, pentru oaspeţii de la simpozioane şi pentru clasicele coffee-break-uri. Am făcut, de la început, multă istorie orală. Am reparat acoperişul cu bani de împrumut, apoi, treptat, am refăcut ruina dărăpănată şi, după 1996, i-am schimbat celulele (60) în săli de expoziţie. Cele zece simpozioane (1993-2002, cu peste 800 de vorbitori) au devenit (transcrise în zece cărţi cu 7500 de pagini) un compendiu de istorie recentă sau, dacă vreţi, o armătură tematică şi cronologică a memorialului de azi.
Cu fiecare carte, ne calificăm într-o istorie încă nescrisă. Colecţiile următoare (40.000 de pagini – unele dintre pagini scrise de mînă, de cîte un ţăran fost la Canal, altele culese pe computer de un academician, altele traduse din Deletant, Bukowski, Courtois sau Blanton) au fost, fiecare, examene care ne marcau, căci le făceam tot noi corecturile şi tot noi le montam în tipografie, în sumar, la locul potrivit.
S-a lucrat foarte greu la început. Aş spune că am lucrat ca la Spitalul de Arşi, pe răni deschise, pe carne vie – practic, fără multe documente. Timp de zece ani, cîtă vreme arhivele erau închise, am organizat simpozioane cu 300-400 de oameni, dintre care mai mult de jumătate erau foşti deţinuţi politici; publicul era format, în acelaşi timp, din vorbitori şi ascultători.
În ce măsură au reuşit acest memorial şi programele Academiei Civice să influenţeze discursul public despre istoria recentă?
În 1998, pentru a trece totul la generaţia mai tînără, am început să facem şi Şcoala de Vară, cu zeci de conferenţiari şi sute de elevi, căci marele pericol era ca istoria recentă să fie îngropată, pur şi simplu, în uitare şi sub straturi lucioase de divertisment. În afară de cele 15 ediţii ale Şcolii de Vară, un mare impact au avut dezbaterile în prezenţa unor supravieţuitori, de pildă – ai rezistenţei din munţi sau ai deportării în Bărăgan. Ceea ce i-a impresionat pe elevii de azi a fost faptul că supravieţuitorii prezenţi erau, în momentul deportării, nişte copii ei înşişi, care au suportat toate privaţiunile, au învăţat la şcoli sub cerul liber şi unii dintre ei şi-au pierdut fraţii sau părinţii în lupte sau în deportare.
Ce înţeleg din comunism tinerii de azi, care n-au apucat să trăiască acele vremuri?
Evident că, pentru educaţia generaţiei de tineri, cunoaşterea trecutului apropiat este vitală. Noi, cei şcoliţi în timpul comunismului, am învăţat o istorie falsificată, dar am aflat adevărul de la părinţii noştri. Copiilor de azi nu mai are cine să le spună ce a fost: bunicii şi străbunicii lor au murit, părinţii n-au trăit grozăviile luptei de clasă. Ei ştiu doar de cozile la alimente şi de cultul personalităţii din perioada lui Ceauşescu. Manualele din care învaţă istoria sînt sumare şi schematice.
Oamenii politici nu ştiu sau nu vor să ştie de trecut. (Excepţie: Raportul Comisiei Prezidenţiale din anul 2006, primit de Parlament cu ostilitate sau, în cel mai bun caz, cu indiferenţă. Recomandările lui n-au fost puse în practică.) În 1990, premierul de atunci al României afirma că numărul total de arestări în timpul comunismului a fost de numai 10.000. Cercetarea istorică a făcut, de atunci, progrese însemnate. Cînd s-a creat CNSAS şi, în 2005, arhivele s-au deschis substanţial, au putut fi estimate proporţiile reale ale tragediei. În cartea mea Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensămîntul populaţiei concentraţionare (1945-1989), apărută în 2006, am ajuns la concluzia, pe baza datelor obţinute, că numărul total al victimelor directe ale comunismului urcă la două milioane. Toate aceste lucruri ar trebui ştiute de copiii şi adolescenţii de azi, fie vizitînd Memorialul de la Sighet, fie vizionînd expoziţiile care cutreieră ţara.
Aţi avut momente de descurajare?
„La ce bun?“ – mă întrebam uneori, în momente de zădărnicie – „să dezgropăm trecutul, să provocăm plictiseala amatorilor de divertisment şi repulsia nostalgicilor? La ce bun să-i deranjăm pe politicienii care ne recomandau să privim vsegda piriod şi «să lăsăm trecutul în seama istoricilor»?“
„N-ar fi mai comod“ – mă întrebam – „să citim manualele de istorie care, în locul necazurilor de pe plaiurile noastre, vorbesc despre pitorescul lui Idi Amin sau despre bravura lui Che Guevara?“ Ceea ce făceam la Memorialul de la Sighet nu era făcut ca să-i trezească pe sceptici, nici ca să-i întărîte pe noii filozofi împotriva eroismului victimelor, ci doar ca să ridicăm cortina spre un trecut aproape necunoscut. Acela în care memoria a fost obnubilată prin decret, iar drepturile omului erau o vorbă cu care se intra sau nu se intra la ONU sau la Consiliul Europei.
În 2004, revista Cuvîntul v-a desemnat drept „instituţia culturală a anului“…
Cuvîntul „instituţie“ este foarte flatant, însă noi sîntem mai mult sau mai puţin decît o instituţie, în sensul că, fără a putea fi fixaţi într-o definiţie, fără a fi „în sistem“, acoperim datoriile şi rezultatele pe care ar trebui să le aibă multe instituţii publice sau statale care au „adormit în prezent“. Am parcurs, prin cercetările noastre, istoria instituţiilor statului de drept, care s-au „reformat“ în vederea racordării cu Europa, fără să se intereseze, însă, de istoria lor din secolul României moderne.
În mai s-a deschis la Bucureşti un spaţiu expoziţional permanent, Memoria ca formă de justiţie, ca o prelungire a Memorialului de la Sighet. Care este sensul noii „filiale“ din Capitală?
„Filiala“ sau „ambasada“ noastră din strada Jean-Louis Calderon nr. 66 (lîngă Grădina Icoanei) reprezintă un dublu pariu: este o replică dată celor – mulţi, puţini – care declară, de cîţiva ani încoace, că România nu are un muzeu al comunismului, făcîndu-se că n-au auzit niciodată de Sighet. În al doilea rînd, este dorinţa noastră de a „aduce“ memorialul mai aproape cu 650 km, pentru cei ce nu pot să se deplaseze la capătul ţării sau pentru vizitatorii Capitalei cărora li se dă impresia, de către agenţiile de turism, că pot cunoaşte comunismul vizitînd, contra cost, Casa Poporului.
În iulie sînt aşteptaţi la Sighet cîţiva dintre profesorii şi cercetătorii care au conferenţiat în cadrul simpozioanelor şi al Şcolilor de Vară de la Sighet. Care e programul cursurilor de anul acesta?
Vor fi, la Sighet, trei mese rotunde, în care marii noştri colaboratori vor dezbate, împreună cu foştii elevi, problema memoriei ca principiu de control al societăţii în curs de mondializare şi mondenizare. Pe 16 iulie, participanţii vor încheia, în Capitală, la reprezentanţa Comisiei Europene, jubileul celor 20 de ani pe care-i împlinim, punîndu-şi, de asemenea, întrebarea care ne frămîntă pe noi înşine: „La ce foloseşte memoria?“ şi arătînd în ce măsură Memorialul de la Sighet şi-a făcut datoria…
Romulus Rusan este scriitor. Este membru cofondator al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet şi director al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului.
a consemnat Matei MARTIN
