11 februarie 1945. Generalul Rădescu convoacă populația la o întrunire pentru a face destăinuiri politice. Întrunirea se hotărăște în sala Scala, pe care comuniștii au ocupat-o însă de cu noapte, pentru a împiedica întrunirea; atunci G-al Rădescu s-a mutat în sala Aro, care fusese ocupată de studenți și cei cu suflet românesc. Cuvântarea lui Rădescu a fost interesantă, căci a avut curajul să arate toată acțiunea comuniștilor ca fiind vătămătoare țării. Natural că discursul lui Rădescu va da naștere la discuții și poate la o criză de guvern, întrucât el, ca președinte neutru al guvernului, a părăsit această neutralitate.
24 februarie 1945. Dejun la Cercul Militar, oferit Armatei Roșii de armata noastră. Lipsesc G-al Vinogradov și Pavlov, reprezentantul politic, căci au plecat urgent la Moscova. Dejunul foarte rece, parcă se presimt lucruri neplăcute.
După-amiază, mare manifestație comunistă care încearcă să ocupe Președinția, Ministerul de Interne, Poșta și Telefoanele. Armata s-a opus și pentru prima oară se schimbă focuri de armă. Sunt doi morți și opt răniți. Comuniștii au provocat – și tot ei atacă, prin ziarele lor, afirmând că G-al Rădescu a scos armata și a împușcat muncitorimea pașnică, încât au curs valuri de sânge în Piața Palatului. Nici n-am văzut vreodată exagerări mai mari.
Seara, la radio, G-ral Rădescu a vorbit contra mișcării comuniste, arătând că este condusă, împotriva intereselor țării, de cei ce sunt în fruntea mișcării comuniste din România.
25 februarie 1945. Am trecut pe la Palatul Regal, unde am văzut urmele gloanțelor trase de manifestanții comuniști cu ocazia manifestației de ieri. Un ofițer american făcea ancheta, convingându-se că gloanțele găsite nu sunt ale armatei, ci ale manifestanților.
26 februarie 1945. Nici o lămurire a situației politice. Guvernul funcționează, deși șase miniștri din FDN au semnat un protest public, afirmând că se desolidarizează de președinte și atacându-l vehement. (…)
Au venit la mine, la Statul Major, G-al Vasiliu Rășcanu, G-al Dămăceanu și G-ral Crețulescu, care au semnat un protest împotriva lui Rădescu și mă roagă să-l semnez și eu. Nu numai că nu l-am semnat, dar am spus să nu-l publice, fiindcă e bine ca noi să ne păstrăm tradiția noastră de-a nu ne amesteca în chestiunile politice, mai ales că sunt convins că G-al Rădescu este o victimă și se înscenează totul, fără scrupule, pentru a-l da la o parte.
27 februarie 1945. Au sosit trupe rusești în București, care socotesc că au venit în legătură cu evenimentele ce se vor desfășura. Pentru mine n-a fost un mister acțiunea rușilor și comuniștilor, căci am prevăzut-o exact cum s-a desfășurat. Comisia rusească mi-a cerut o situație cu tot armamentul ce se găsește în București.
28 februarie 1945. Sosește Vîșinski de la Moscova; am înțeles că se va petrece ceva important, fiindcă de câte ori vine Vîșinski e nenorocire în țară.
Ca șef al comisiei rusești este numit generalul Susaikov, iar G-al Vinogradov trece în subordine, ca șef de stat major. G-al Susaikov de-abia și-a luat postul în primire – că mă și cheamă pentru a-mi ordona ca toate trupele din interior să fie trimise pe front, iar cele ce mai rămân pentru pază să fie dezarmate. Sunt interesante notele ce s-au schimbat între Marele Stat Major și comisia rusească.
1 martie 1945. Am urmărit executarea dispozițiilor date de ruși, fiindcă ne considerăm ocupați; totuși, de fiecare dată am făcut un protest scris în termeni civilizați, arătând pe de-o parte că nu se respectă condițiile de armistițiu și pe de alta că se aduc jigniri comandamentelor române, precum și trupelor. Ordinile primite de la ruși sunt bazate pe pure invenții, spre a putea lua ei măsurile ce cred. Nu mi-aș fi putut închipui că se pot face asemenea înscenări!
În cursul după-amiezei rușii au ocupat Telefoanele, iar Marele Stat Major nu mai are astfel legătură nici cu trupele noastre de pe front; se poate o mai mare inepție ca asta?! Vîșinski a fost la Rege, spre a-i impune demiterea guvernului Rădescu și formarea unui guvern numai din partide de stânga.
6 martie 1945. Regele a cedat insistențelor lui Vîșinski și a făcut un guvern sub președinția lui Petru Groza – șeful Frontului Plugarilor –, vicepreședinte fiind Gh. Tătărescu, șeful Partidului Liberal. În acest guvern, numit Frontul Național Democrat (FND), au intrat membri din Partidul Comunist și Partidul Social-Democrat, rămânând pe dinafară cele mai populare și mai vechi partide, acel al național-liberalilor (Dinu Brătianu) și Partidul Național-Țărănesc (Iuliu Maniu), care sunt socotite partide istorice de dreapta și chiar antidemocratice de către ruși și comuniști. (…)
La Ministerul de Război a ajuns în fine G-al Vasiliu Rășcanu, așa cum demult doreau rușii și comuniștii.
12 martie 1945. Dacă s-a instituit un guvern pe placul rușilor, ni s-a dat voie să ocupăm Ardealul – și așa am plecat cu un tren special la Cluj, pentru solemnitatea ce va avea loc. Sunt invitați foarte mulți ruși, căci misiunile engleză și americană au refuzat să participe la această solemnitate; de unde, fel de fel de comentarii.
Din Jurnalul Generalului Sănătescu, Humanitas, 2006
