(1 nov. 1912, Târguşor, Constanţa – 7 decembrie 1952, lagărul de muncă Baia Sprie)
mecanic
arestat la 8 septembrie 1952 și condamnat într-unul din procesele”sabotorilor și diversioniștilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră” la 15 ani muncă silnică pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Încarcerat la Constanța, apoi la Jilava, fiind transferat la 2 octombrie 1952 în lagărul de muncă de la Baia Sprie.
A murit la 7 decembrie 1952 în urma unui accident în mina de la Baia Sprie.
”...doamna Lipan ne-a adus vestea că domnul Dinu Butoianu, condamnatul aceluiaşi lot, a murit în mina din Baia Sprie, la începutul lui decembrie ’52; nu era nimic oficial, dar familia lui era disperată, aştepta o veste că nu-i aşa…
Când l-au arestat pe banditul Butoianu, elevul Eugen, în vârstă de nici 9 ani, era plecat în vacanţă, la o soră a tatălui său. Locuiau în Constanţa şi nu-şi aminteşte cum a decurs despărţirea de părintele pe care nu avea să-l mai vadă niciodată. A revenit acasă după consumarea procesului și înaintea începerii școlii, când i se comunică mamei sale, că Eugen, fiu al duşmanului poporului, nu mai avea dreptul să înveţe! Era în calsa a IV-a. Cu frica permanentă de a nu fi descoperit, mama lui îl trimite la diferite rude din ţară, astfel că băiatul urmează câte un an la Brăila, Braşov, Bucureşti şi numai după ce „canaliştii” au fost declaraţi nevinovaţi, el s-a întors în Constanța, în clasa a VII-a.
…Nevrând să creadă în vinovăţia soţului său, Luxiţa Butoianu începe un lung pelerinaj, pe la câte închisori afla că sunt năpărcile care au încercat să se pună în slujba imperialismului şi să lovească în opera măreaţă de construire a socialismului.
Toamnă târzie, lapoviţă şi ninsoare. Se angajase la o pescărie din Constanţa, dar munca în apa rece şi eforturile zilnice erau peste puterile unei femei. Cu banii luaţi la „lichidare”, cumpără câteva zeci de pachete de țigări „Mărăşeşti” şi ceva alimente; le pune într-un rucsac, împreună cu îmbrăcăminte călduroasă şi pleacă la drum. Începe cu lagărele de muncă M.A.I. de pe Canal: vorbeşte cu ofiţeri superiori, care-o trimit, în batjocură, dintr-un loc în altul, „acolo s-ar putea să fie banditul”. Nu se lasă şi ajunge pe alte meleaguri, precum Vitoria lui Sadoveanu, din „Baltagul”, bătând la porţile închisorilor. Acelaşi rezultat însoţit de expresii triviale, propuneri neruşinate sau ameninţări – „dacă nu te potoleşti, te bag la zdup”. La Bucureşti, încearcă să-i vorbească tovarăşei Constanţa Crăciun, ministrul Culturii, ca de la femeie la femeie, ca de la om la om, mai ales că printre condamnaţi se afla şi inginerul Gheorghe Crăciun, fratele ei. Tovarăşa ministru nici nu a vrut să audă de el, renegându-l total. Slăbită şi deznădăjduită, se adună de pe drumuri, la mijlocul lui decembrie ’52, după o peregrinare de aproape două luni.
Îşi reproşa că nu a ajuns în Nord, la Baia Sprie, mină de plumb transformată în închisoare, după ce fusese închisă chiar de către autorităţile horthyste, după ocuparea unei părți a Ardealului. Pentru ea, era prea departe acel Maramureş, chit că revenise parţial României proletare. Chiar dacă ajungea acolo, la început de decembrie, ar fi aflat că bărbatul ei murise şi-l îngropaseră în cimitirul închisorii, fără cruce la căpătâi, doar cu o însemnare în registrul minei. Dar asta era o iluzie, iar doamna Butoianu se agăţa de orice amănunt privind existenţa soţului şi a celorlalţi condamnaţi.
Avea să afle adevărul doar la revizuirea procesului, unde-l adusese şi pe fiul lor, Eugen, când unul dintre condamnaţii intraţi în boxă a strigat, către copilul ridicat în picioare, să-și vadă părintele:
– Tatăl tău e mort!
Nu, n-a vrut să creadă mult timp după aceea. Întorşi acasă, aşteptau o minune, deoarece judecătorul rostise doar „absent!” la apelul nominal… Până în ultima zi a anului, când poştaşul i-a anunţat să se ducă la Mesagerie, că au de ridicat un colet. Pachetul acela era cadoul de An Nou, din partea Direcţiei Pentitenciarelor: hainele cu care-l arestaseră în iulie ’52, verigheta şi CERTIFICATUL DE MOARTE. L-au citit de sute de ori. Scria negru pe alb, că Dinu Butoianu a murit în ziua de 7 decembrie 1952, la Baia Sprie, str. Montana 24, din cauza unor contuzii multiple – hemoragie cerebrală, actul era eliberat „astăzi 7 decembrie 1954, cu nr. 1342/54”, deci după exact 2 ani de la deces! În ce condiţii, din ce cauze, unde-i înmormântat? Tăcere….
Peste două luni, Luxiţa Butoianu primeşte o adeverinţă, cu nr. 39/7.11.1955, trimisă de Procuratura Generală a R.P.R. – Direcţia Procuraturilor Militare pentru unităţile M.A.I.: „Se adevereşte de noi căci cauza în care a fost implicat numitul Butoianu Dinu, învinuit de crimă de sabotarea, propăşirea economiei naţionale a R.P.R., p.p. de art. 3 lit. C legea 199/950, conf.cu art. 1 c.p. s-a clasat. Cauza a format obiectul desoarului nr. 2226/954 a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti”. Iscăleşte Locţiitorul Şefului Dir. Procuraturilor Militare pentru unităţile M.A.I., Colonel de Justiţie Gr. Rîpeanu. Nimic despre deces şi cauzele lui.
– Moartea tatălui meu e învăluită în mister, îmi spusese ulterior Eugen. La mult timp după ce au fost eliberaţi „canaliştii”, am vorbit cu câţiva, printre care şi cu domnul Hossu; nu ştiau decât că l-au găsit căzut într-un puţ de mină, sub orizontul în care lucra. Accident? Unii presupuneau că-i vorba de o răzbunare, din partea turnătorului din… lot. Alţii, că e mâna miliţianului-securist, care a făcut să dispară mai mulţi deţinuţi, ucigând cu sânge rece demenţial. Un lucru e sigur: tata a incomodat pe cineva, chiar dacă era cu lanţuri la picioare. Poate de aceea nu ni s-a comunicat nimic, timp de 2 ani! Sincer, ne-a fost frică să facem alte investigaţii…
…După ce, teoretic, în România ceauşistă nu mai existau deţinuţi politic, Luxiţa Butoianu s-a adresat Procuraturii R.S.R.; solicita să se lămurească lucrurile şi a primit o notă-adresă (nr. Z.P. 6949/967/41621 – 13 iulie 1967), prin care se afirma că soţul său „ a fost arestat de organele M.A.I. în perioada 07.08.1952 până la 25.01.1955 (!!!), când prin rechizitoriul nr. 39 din 25.01.1955, Procuratura Militară teritorială Bucureşti a dispus încetarea urmăririi penale, în conformitate cu art. 163 cod penal, fără ca cel în cauză să fie condamnat”… Despre moarte, din nou, nimic. Mai mult, nici măcar n-a fost condamnat, ceea ce reprezintă un fals grosolan! Cu acest răspuns de-a dreptul penibil, doamna Butoianu face o întâmpinare, în numele fiului său, pentru stabilirea unei pensii de urmaş. Îi răspunde Staful Popular al oraşului Constanţa – Oficiul de prevederi sociale. Prin Decizia nr. 1290/11.XI.1967, „Se respinge cererea (…) deoarece susţinătorul decedat (…) nu îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii, nefiind salariat la data decesului. A încetat activitatea la 31 iulie 1952 şi a decedat la 7 decembrie 1952 în detenţie (…), nu că ar fi fost găsit nevinovat”…
…Trecute sub tăcere, ca şi cazul mecanicului Dinu Butoianu, condamant la 25 ani M.S., decedat după câteva luni de la anunţarea sentinţei, familia nu fusese scutită de inexactităţi şi chiar minciuni. Contradicţiile din actele primite de la autorităţi s-au menţinut multă vreme: ba a fost învinuit de crimă de sabotare a economiei naționale, nefiind condamnat (!), atunci ce căuta în lotul de la Baia Sprie (?), ba era dispusă încetarea urmăririi penale, la peste 2 ani după deces! În labirintul justiţiei comuniste, s-a demonstrat, încă o dată, că este imposibil să afli adevărul, omul se găsea totdeauna în postură de vinovat, fără a avea şansa firului Ariadnei.”
din Valentin Hossu-Longin, Canalul Morții. Martor, Fundația Academia Civică, 2013
***
Procesele Canalului
În vara şi toamna anului 1952 s-au desfăşurat două procese, care au decapitat intelectualitatea tehnică din conducerea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Adevăratul scop era de a găsi nişte vinovaţi pentru eşecul proiectului faraonic, care se dovedise falimentar. De altfel, la scurt timp, lucrarea a fost închisă, fiind reluată şi finalizată abia în anii ’70-’80.
Procesele au fost instrumentate de colonelul Mişu Dulgheru, şeful secţiei Anchete a Securităţii, la indicaţia expresă a lui Iosif Chişinevschi, Alexandru Drăghici şi a conducerii Securităţii.
Primul şi cel mai răsunător proces a avut loc între 29 august şi 1 septembrie 1952 şi s-a soldat cu condamnarea a zece persoane, reprezentând sectoarele cheie ale Canalului. Cei zece au fost acuzaţi de sabotarea propăşirii economiei naţionale a RPR.
Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi mecanicul de locomotivă Dumitru Nichita, ing. Aurel Rozei Rozenberg şi ing. Nicolae Vasilescu zis Colorado.
Aceeaşi pedeapsă au primit-o şi ing. Gheorghe Georgescu-Topuslău şi ing. Petre Cernătescu, care însă au fost graţiaţi.
Sub aceeaşi acuzaţie, “crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale”, au mai fost condamnaţi şi ing. Nicolae Frangopol (muncă silnică pe viaţă), ing. Mircea Ciorapciu (muncă silnică pe viaţă), ing. Oprişan Ionescu (25 de ani muncă silnică), ing. Constantin Niţescu (25 de ani muncă silnică) şi muncitorul Petre Vieru (20 de ani muncă silnică).
Într-un alt proces, început la 25 septembrie 1952, inginerii Gheorghe Crăciun, Emilian Hossu şi Gheorghe Garofeanu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, inginerul Ion Sgură, subinginerul Nicolae Naghel, inginerii agronomi Boris Străistaru, Vicenţiu Bercescu, Ion Ninulescu şi Alexandru Stănescu, şefii unor sectoare din cadrul unor gospodării agricole de la Canal, Menelas Farmachi, referent la Sectorul tehnic, Constantin Dănilă, contabil şef la gospodăriile agricole ale DGC şi mecanicii Dinu Butoianu, Constantin Lipan, Constantin Ianoş, Florea Dimancea au fost condamnaţi la pedepse cuprinse între 8 şi 25 ani muncă silnică. În urma recursurilor formulate de inculpaţi, s-a hotărât rejudecarea procesului, iar la 25 ianuarie 1954 Procuratura a decis să claseze cauza, întrucât faptele imputate inculpaţilor se încadrau în categoria ,,neglijenţei în serviciu”, amnistiată între timp prin Legea 4/1954
text din expoziția Expoziţia Canalul Dunăre-Marea Neagră. Un cimitir programat, realizată de Centrul de Studii asupra comunismului din cadrul Memoriaulului Sighet, curator Romulus Rusan, 2009
