Exterminarea elitelor poloneze
Înainte de toate vreau să mulţumesc ambasadei Poloniei pentru invitaţia de a vorbi azi aici. Este o invitaţie care mă emoţionează pentru că are o încărcătură simbolică. Ce poate fi mai simbolic decât a vorbi despre distrugerea elitelor poloneze la Katyń din partea Memorialului Victimelor Comunismului care a fost realizat în fosta închisoare de la Sighet, unde au fost exterminate elitele României interbelice? Şi îi sunt recunoscătoare domnului ambasador Marek Szczygiel pentru că de aici, de la Biblioteca Naţională, cutremurătoarea expoziţie va pleca la Sighet, unde va fi vernisată de ziua Memoriei, ziua Porţilor Deschise, când se strâng oameni din toată ţara şi unde în perioadele de vârf există mai mult de 1000 de vizitatori pe zi.
Tragedia de la Katyń prin dimensiuni şi prin intensitate, care depăşesc capacitatea de înţelegere a unei minţi omeneşti normale, pare să depăşească limitele istoriei oricât de dramatice şi să fie percepută (eu cel puţin aşa am perceput-o, încă din copilărie când îl auzeam pe Tata vorbind despre asta) ca o construcţie diabolică a răului absolut, ca pe o poveste din infern. Felul în care în 5 martie 1940 Biroul Politic al P.C.U.S., Stalin, Molotov, Kaganovici, Kalinin, Voroşilov şi Beria au semnat ordinul de execuţie a 22.500 ofiţeri polonezi (cifra e dată de un cercetător rus din timpul lui Elţin), felul în care între 3 aprilie şi 9 mai (cu o pauză de 1 mai,zi de odihna!) s-a muncit din greu la punerea lui în practică, recordul fiind atins de maiorul Vasili Blokhin, omul bun la toate al lui Stalin, care ajunsese să omoare un om la 3 minute timp de 10 ore pe zi timp de aproape o lună,toate acestea cu greu pot fi considerate reale şi istorice. Şi totuşi… Cu patru ani înainte de Katyn, în cursul marii terori din 1936, acelaşi Stalin, în fruntea aceluiaşi birou politic îl condamnase la moarte pe generalul Tuhacevski şeful Marelui Stat Major Sovietic împreună cu alţi 7 generali sovietici, urmat de execuţiile a 30.000 de ofiţeri, ca să vorbim doar de o atrocitate cu victime similare. Chiar dacă imaginaţia noastră nu e destul de puternică pentru a înţelege, genocidul diabolic de la Katyń este parte a unei istorii a Răului Absolut pe care Dostoievski a intuit-o cu o jumătate de secol înainte in romanul „Demonii”.
De fapt punctul de pornire al tragediei de la Katyń este pactul Ribbentrop-Molotov, acel pact monstruos pe care Europa l-a considerat contra naturii, când nu era de fapt decât o cinică dezvăluire a înrudirii profunde dintre cele două societăţi totalitare, a esenţei lor criminale comune şi a luptei lor pornite din puncte diferite împotriva Europei creştine şi democratice.
Prin protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau Europa de Est, U.R.S.S. lua ţările Baltice şi Basarabia, iar linia de demarcaţie trecea prin inima Poloniei pe care o luau jumătate-jumătate nemtii si rusii, precizându-se că se va stabili mai târziu, cu un alt prilej, dacă va mai rămâne un stat cu numele Polonia.
Între august 1939 şi iunie 1940 acest protocol a fost pus în aplicare. 1 septembrie 1939 a fost data la care armata germană a declanşat planul Fall Weiss de distrugere a Poloniei, în timp ce două săptămâni mai târziu armata roşie trecea graniţele Poloniei (pe care Molotov o numea „avortonul de la Versailles”) şi-şi lua partea ei din pradă. Începea de fapt cel de-al doilea război mondial despre care Vladimir Bukovski cu amarul lui sarcasm spunea că este războiul în care milioane de oameni au murit ca să decidă dacă în continuare lagărele care vor acoperi pământul vor fi brune sau roşii.
Crimele de la Katyń se produceau în primăvara lui 1940, peste un an în toamna lui 1941, nemţii descopereau gropile comune, transformând descoperirea într-un enorm argument de propagandă, în timp ce ei înşişi, înfiinţaseră Auschwitz-ul la început doar pentru rezistenţa poloneză. Oricum sovieticii care avuseseră grijă să folosească arme germane îi acuzau la rândul lor pe germani şi a trebuit să treacă o jumătate de secol, Gorbaciov să recunoască şi Elţin să predea Poloniei actul deciziei semnat de Stalin, pentru ca misterul negru din jurul abominabilelor crime să fie risipit şi puterile occidentale să îndrăznească să privească adevărata fată a aliatului lor din război.
Dintre nenumăratele replici intrate în istorie referitoare la nesfârşitele dezbateri din jurul Katyń-ului, unele atât de cinice încât aproape de nesuportat, cea mai teribilă mi se pare o declaraţie a lui Ivan Maiski, ambasadorul sovietic din epocă la Londra, care a declarat, fără să se obosească să nege acuzele, ca oricum soarta polonezilor este pecetluită „ca a unei ţări de 20 de milioane aflată în imediata apropiere a unei ţări de 200 de milioane”. După cum cea mai cinică replică a istoriei este faptul că toate prevederile protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov referitoare la ţările baltice, Basarabia şi zonele de influenţă sovietice în Europa de Est au rămas în picioare, consfinţite şi de puterile aliate democratice. Conferinţele de la Teheran, Yalta, Potsdam nu au îndrăznit să se atingă de ceea ce hotărâse Hitler cu Stalin.
În formularea lui Stalin, principiul împărţirii postbelice a fost: „Fiecare putere impune propriul său sistem social-politic pe teritoriile cucerite de armatele sale”.
Dar ca să mă întorc nu numai la Katyń, ci şi la prezent, aş vrea să închei menţionând că după Elţin parlamentul rus a refuzat termenul de genocid pentru crimele de la Katyń şi a închis ancheta cu 14.500 de victime (nu 22.500 cum stabiliseră cercetătorii ruşi), clasificând, adică trecându-le la secret, 116 dosare dintre cele 183 referitoare la Katyń.
Să nu uităm că termenul genocid întrat în istoria contemporană a fost inventat de un polonez: Raphael Lemkin.
Ana Blandiana
Bucureşti, 20 aprilie
