Cu ocazia unei frumoase aniversări a mereu tinerei noastre prietene Anneli Ute Gabanyi, reproducem un fragment din interviul acordat Rodicăi Palade în revista 22, nr. 858 din 15-21 august 2006
Revista 22: Falimentul Cortinei de Fier (18 august 2006)
un interviu cu Anneli Ute Gabanyi realizat de Rodica Palade
Doamna Anneli Ute Gabanyi, ne intoarcem de la Sighet, de la editia a IX-a a Scolii de vara, organizata de Ana Blandiana si Romulus Rusan. Cum vi s-a parut?
Am fost prima data la Sighet. Invitata de fiecare data, treburile mele cotidiene, care intotdeauna in iulie comporta un termen de predare, m-au facut sa tot aman. Am fost impresionata de mai multe lucruri; in primul rand de calitatea restaurarii inchisorii in care se afla acum Memorialul, de calitatea amenajarii muzeografice in diversele celule, cat si a curtilor interioare. La un moment dat m-am alaturat grupului statuar si am avut impresia ca intru impreuna cu ei in zid. Dar poate cel mai frumos lucru care s-a realizat arhitectonic este spatiul de reculegere. As spune ca este mult mai frumos decat monumentul Holocaustului din Berlin, unde sunt niste pietre funerare care comporta o oarecare unduire, dar nu te invita la reculegere. Pe cand aici, concentrarea luminii pe un fundal de apa, un fel de altar de apa, este exceptional.
Ce credeti despre Scoala de vara?
Acest lucru m-a entuziasmat si m-a frapat in cel mai inalt grad. Vazandu-i pe cei doi, Blandiana si Rusan, cum se ocupa de copii, cum ii inconjoara, m-am gandit ca acest minunat cuplu care nu are copii si-a ales cei mai frumosi copii ai Romaniei pe care ii educa si pe care ii formeaza. Cum spunea Blandiana cu multi ani in urma, nu poti ierta pana nu cunosti. Sighetul cuprinde ambele aspecte, si eu cred ca educatia tinerilor este un lucru absolut esential. M-a impresionat faptul ca selectia facuta de Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu mici si inerente exceptii, este foarte, foarte buna. Acesti elevi in buna parte – si stiu ce spun, pentru ca am de-a face cu studenti in Germania – au o calitate intelectuala si o tinuta academica mai buna decat o mare parte a studentilor pe care i-am intalnit in Germania. Pun intrebari foarte destepte, intrebari la care te-ai astepta sa vina de la niste specialisti. Am vazut si reactia conferentiarilor, care deseori au spus “aceasta este intrebarea esentiala!”. Foarte entuziasmati, foarte vii, si totusi copii. Am incercat si sa ma apropii de copiii din Republica Moldova, pentru ca, lucrand la un studiu nou despre conflictul din Transnistria si situatia din Republica Moldova, m-a interesat sa aflu ce gandesc aceste tinere generatii. Mi s-a parut ca cei 11 copii, deci ceva mai mult de 10% din intregul copiilor, de aproape 100, sunt mai sobri, mai interesati, mai maturizati, prin forta lucrurilor, iar pentru ei invatarea este, se pare, in mod constient asumata ca singura cale de salvare.
Comunismul a venit peste noi toti
Ati avut o comunicare cu tema Cultul personalitatii. Calitatea expunerii dvs. mi s-a parut ca vine dintr-un racord foarte bine dozat intre detasare si implicare: legatura dvs. cu Romania a ramas foarte puternica. De ce? De ani de zile vreau sa va pun aceasta intrebare.
Eu n-as putea sa va raspund. Cred ca un lucru foarte important care ar explica relatia mea cu Romania a fost faptul ca tatal meu, de care am fost foarte legata si care m-a format, mi-a transmis o anume atitudine. Ambii parinti sunt sibieni, dar s-au intalnit la Bucuresti, unde tata a locuit intre anii ‘34 si ‘44, iar mama ceva mai putina vreme. Eu m-am nascut la Bucuresti, am o poza unde sunt in burta mamei, pe malul lacului Snagov, parintii mei petrecandu-si verile acolo, in casa Mamei Raluca, vaduva unui pescar roman. Cand am fost la Snagov, prima data dupa revolutie, am fost cuprinsa de un sentiment foarte straniu, am plans, aveam impresia ca ei erau aproape. Tatal meu era filoroman, ii aprecia si se simtea foarte bine cu romanii. Nu era genul de neamt sobru sau rezervat. Era un om foarte ordonat si metodic in profesie, caruia ii placea sa cunoasca oameni si sa petreaca. Avea la Bucuresti foarte multi prieteni romani si germani, si spunea ca acolo a trait cea mai frumoasa perioada din viata lui. Tata m-a educat in spiritul respectului pentru poporul in mijlocul caruia traim si pentru limba romaneasca. La inceputul lui 1945, atunci cand eu aveam vreo 2 ani si ceva, odata cu episodul deportarii germanilor, ne-am intors la Sibiu crezandu-ne mai mult la adapost. Tata a simtit ca nu-i bine ca, dupa ce Germania pierde razboiul, sa se inscrie in niste liste de germani, dar nu avea cum s-o avertizeze si pe mama, care era la Sibiu si semnase. Si mama, impreuna cu matusa mea, nemtoaica si cu inca vreo 30 de persoane au stat ascunse 6 saptamani la un taran din Porumbacu de Sus, in Muntii Fagaras. Bineinteles ca i-au dat ceva bani, sa nu uitam ca taranul a riscat, dar asemenea fapte de omenie am cunoscut aproape cu totii. In afara unor indivizi care ii spuneau tatei “hitleristule”, lui, care a fost anti-Hitler, vecinii si prietenii romani ne-au protejat in acel timp de rusi. Dupa aceea a venit comunismul peste noi toti.
De cand ma stiu am fost atrasa de alteritatea romanilor. Casele romanilor aratau altfel mobilate, oamenii mancau altceva; sa te serveasca vara cu o lingurita de dulceata si cu apa era pentru mine un lucru absolut minunat. Odata am petrecut vara la via unor prieteni bucuresteni ai parintilor, langa Targoviste. Era o alta lume. In plus, am fost pasionata de limbi intotdeauna. Iar limba romana a fost pentru mine poarta catre limbile romanice. M-au trimis la gradinita romaneasca, pentru ca tata se gandea ca va trebui sa fac si facultatea in romana. Am facut scoala elementara germana si la liceu voia sa ma dea la liceu romanesc, dar n-am mai vrut sa ma despart de prietene.
Cum ati trait la Sibiu evenimentele din ‘56?
Pe la sfarsitul lui octombrie, in 1956, am fost luati de la scoala toata clasa, aveam 13 ani, si dusi in cladirea partidului, unde trebuia sa fim facuti toti utemisti. Eram la Sibiu, in cladirea care este vizavi de muzeul predecesorului familiei mele, baronul Brukenthal. Fiecare copil in parte era condus intr-o mare incapere, unde era un birou urias care punea o distanta impunatoare intre acel copil si doi barbati, ascunsi in spatele a doua lumini puternice, ca in filmele lui Costa Gavras. Ei m-au intrebat: “Spune-mi ce-ti povesteste taticul despre evenimentele din Ungaria?”. Trebuie sa spun ca in acele zile dramatice, chiar daca aveam numai o camera, ce ne-a fost lasata, tata si cu mine, si in protestele mamei care vroia sa doarma, ascultam in fiecare noapte, pana ne cadeau ochii, toate posturile de radio, inclusiv Budapesta. Desi nu stiu practic deloc limba maghiara, inca aud vocea lui Imre Nagy care striga: “Atentie, atentie!”. Vin acasa si-i povestesc tatei. Tata s-a facut alb cum nu-l vazusem niciodata. La care am zis: “Tata, mi-am pus figura cea mai tampita si le-am spus ca «taticul este de parere ca eu sunt prea mica ca sa vorbeasca politica cu mine»”. Daca ma scapam cu ceva, il arestau si ramanea la inchisoare pana in ‘64. Asa au disparut mai multi din jurul nostru. Parintii nostri aveau un principiu – ne spuneau mie si fratelui meu ce este bine si ce este rau din ceea ce ni se preda la scoala, desi ne indemnau: la scoala repetati ce va spune profesorul, dar voi sa stiti ca ceea ce va spunem noi e corect.
Cum ati plecat din Romania?
In timpul razboiului, tatal meu nu a fost atras de ideologia lui Hitler, nu-i placeau deloc nemtii care intrau in tara si incercau sa transforme minoritatea germana in a V-a coloana. Bunica-mea dinspre mama era sa-si piarda postul, pentru ca nu se ducea la nici o intrunire si refuza sa permita fiilor ei sa fie luati cu japca sa intre in Waffen-SS, nu SS-ul propriu-zis, care insemna carne de tun pentru razboiul in Est. Fratii mamei au fost luati de la varsta de 16 si 17 ani si dusi chipurile la scoala la Viena, de fapt insa, imbracati in uniforme militare si dusi direct pe front, in Rusia. In perioada cat am stat in Romania familia mea a fost dezavantajata, dar din motive mai degraba politice. Ne-au luat in mod ilegal casa frumoasa, cu etaj, din Cartierul Sub Arini. Patru persoane fiind, am stat intr-o singura camera, dar nu asta e important. Tata a fost multa vreme fara serviciu, au incercat chiar sa-l inchida pentru niste pretinse cauze economice. Aveam un aparat foto si cu acela cutreiera satele romanesti si sasesti si fotografia la nunti. Cand am dat la facultate, tata figura la “mici meseriasi”, adica eram tot cu tinicheaua de coada. La un moment dat au vrut sa-l coopteze la Securitate, poveste pe care mi-a spus-o abia dupa ce am plecat in Germania. N-a semnat, l-au anchetat din nou, astfel incat plecarea din Romania parea singura solutie de a scapa din aceasta mizerie. Am parasit Romania in baza principiului reintregirii familiilor: bunicul dinspre mama era divortat de bunica si locuia cu noua nevasta si copiii la Cluj, si nemtii din Transilvania de Nord s-au retras impreuna cu soldatii germani.
http://www.revista22.ro/falimentul-cortinei-de-fier-2974.html