În 13 mai 2011 doamna Aristina Pop Săileanu împlineşte 80 de ani. La mulţi ani!
la 18 ani luptă în munţi,
la 22 este prinsă de Securitate,
la 23 este condamnată la 20 de ani muncă silnică,
la 33 de ani este eliberată,
la 80 de ani, un model de demnitate, curaj şi libertate interioară:
destinul unei supravieţuitoare
Într-o casă din centrul capitalei României, casă ascunsă în adâncul unei grădini cu legume şi pomi fructiferi, locuieşte o doamnă cu o biografie senzaţională. Istoria care i-a modelat-o a şi împiedicat-o să şi-o povestească. Este prima dată când o face acum.
Tatăl său, un vestit pădurar din Ţara Lăpuşului, a salvat mai mulţi copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul stăpânirii maghiare, şi figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim „drept al popoarelor”. Dar pentru că, patru ani mai târziu, în 1948, a ascuns în cantonul său mai mulţi fugari anticomunişti, a fost nevoit să se refugieze în munţii Ţibleşului, fiind ameninţat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator, cum i-a propus Securitatea. A luat cu el pe doi din copiii săi, adolescenţi. Fată de optsprezece ani cu un nume parcă mitologic: Aristina este eroina acestei cărţi. În urma plecării lor, restul membrilor familiei – soţia, ceilalţi copii, numeroase rude, mai mult sau mai puţin apropiate – au fost deportaţi în Bărăgan. În 1953, după patru ani în care a organizat şi condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului, grav bolnav, Nicolae Pop a coborât din munte şi s-a lăsat arestat de securişti, pentru a nu-şi încurca colegii de luptă şi pentru a-şi salva astfel rudele persecutate câtă vreme el era de negăsit. Securiştii n-au aşteptat ca boala să-l răpună: l-au ucis ei, fără judecată. Cei din munţi – inclusiv cei doi adolescenţi – au fost în scurtă vreme prinşi şi condamnaţi, Achim la 22 şi Aristina la 20 de ani închisoare. Cei unsprezece ani de până la graţierea din 1964 Aristina i-a petrecut în închisori, grav bolnavă ea însăşi, dar protejată de prietenia colegelor de suferinţă, între care era mereu cea mai tânără.
Aristina Pop trece prin cele mai teribile suferinţe, dar găseşte mereu o mână protectoare care o apără. Este omul care se ştie face iubit pentru că nu este în stare de ură. Dezarmează pe anchetatori prin ingenuitate, pe femeile gardian prin faptul că le-ar putea fi copil, pe doctori prin altruismul tinereţii sale. Deşi trăieşte printre bolnave şi vede chiar murind pe câteva alături de ea, nu-şi pierde credinţa, refuză resemnarea, continuă să spere. După ce iese din închisoare şi securiştii încearcă s-o folosească, le cere s-o trimită mai bine înapoi, după gratii. Se căsătoreşte „la prima vedere” cu un tânăr, Nicolae Săileanu, cu care fusese în aceeaşi închisoare şi care se îndrăgostise de ea fără să ştie cum arată, doar auzindu-i povestea. Acelaşi noroc îl are cu părinţii soţului, în casa cărora se mută, şi la serviciu, unde este îndrăgită de toţi ca o fiică.
Cum a reuşit un asemenea caracter să se facă iubit într-o lume a urii, a luptei de clasă? Secretul este numai al Aristinei şi constă, fără îndoială, din ştiinţa înnăscută de a rămâne normală într-o lume a anormalităţii.
Dincolo de aceste date de psihologie, eroina acestei cărţi este un martor şi nu un mărturisitor de excepţie. Relatarea ei este simplă, clară şi luminoasă. Numeroasele personaje alături de care trece – în munţi, în închisori şi în viaţa privată de după detenţie – sunt creionate printr-o simplă trăsătură, prin descrierea unui gest, a unei date biografice, de obicei cea mai favorabilă. O bunătate care nu duce la un idilism ieftin, ci la o plutire existenţială pe deasupra necazurilor lumii, la un fel de „sfinţenie” a stării de jertfă şi suferinţă…
Romulus Rusan
(prefaţă la volumul Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii!” . Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate, interviu de Liana Petrescu, editor Romulus Rusan, postdocumentare-aparat critic Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, 2008)
