Cluj, la 28 noiembrie 1988
Noi însumăm, se pare, două existenţe. Una istorică, supusă unui şir lung de vicisitudini venite din afară şi din noi înşine. Acestea reuşesc până la urmă să pună stăpânire pe noi, ştirbindu-ne identitatea esenţială. Cealaltă, absolută, ancorată în Eterna iubire de Dumnezeu (care trece dincolo de moarte), scapă cumva schimbărilor inconsecvente, determinate de timpul istoric. Ea este o benefică ancorare în permanenţa inalienabilă a Spiritului Viu al lumii. Din păcate, condiţia noastră istorică degradată ne ascunde tot mai mult existenţa (fiinţa) absolută din noi, până la a-i şterge uneori orice urmă. Această pierdere a limpezimii originare e consecinţa păcatului originar. În sens metafizic, păcatul originar este scindarea conştiinţei personalizate şi desprinderea ei, prin cunoaştere, de universal. Dar însăşi cunoaşterea noastră – prin desprinderea omului de Centrul său Esenţial – din intuitiv-globală, cum fusese la origine, devine fragmentară; din esenţială devine contingentă. În sens experimental, păcatul originar mai este şi moştenirea de la o generaţie la alta a unei mentalităţi (inconştiente), tot mai viciate, transmise de-a lungul timpului fiecăruia în parte, de societate, de şcoală, de familie.
Cluj, la 6 decembrie 1988
Zi însorită de iarnă. Îmi fac plimbarea obişnuită prin cimitir. Securiştii după mine. Încerc să-i izolez: să nu percep decât splendoarea zăpezii aninate de crengi. Perspectiva în adâncime a aleii mărginite de copacii seculari, cu crengile lor îngemănate spre vârf, formând ca nişte arcade succesiv-descrescânde în depărtare… Apele azurului printre ramuri par uriaşe vitralii. De câte ori refac acest itinerar găsesc o altă lumină, alte culori, alte combinaţii de tăceri şi de foşnete… Plimbarea este mereu inedită şi surprinzătoare! Iar ritmul paşilor îmi dictează parcă ritmuri de poezie. Aşa s-a alcătuit micul meu volum de versuri.
Cluj, la 11 decembrie 1988
Pentru a scăpa de timiditate şi de laşitate, am fost cât de cât ajutată de împrejurările istorice nefavorabile în care mi-a fost dat să trăiesc: 1940-1944, ocupaţia maghiară a Transilvaniei de Nord; 1945-infinit, comunismul. Abuzurile, nedreptatea – mai ales în regimul comunist – erau atât de evidente, încât laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui adolescent) ar fi însemnat dezonoare… O, cât e de salutară pedagogia suferinţei!
Mult mai greu mi-a fost şi îmi este să mă războiesc cu egoismul meu. Atâta timp cât duşmanul, opresorul este unul exterior şi te ridici împotriva lui în numele dreptăţii, apărând demnitatea unei societăţi, a unui grup sau chiar a unui individ, e mult mai simplu.
Îmi reamintesc cu oarecare plăcere gestul meu de solidaritate spontană faţă de colegii mei de clasă evrei, printre care prietena mea, Fanny Klein, în acea şcoală maghiară, când (în 1944, spre primăvară) profesorul de sport, Supiter Robert, responsabil de mişcarea fascistă autohtonă (nyilaskeresztes), i-a umilit îngrozitor pe aceşti copii, cu steaua lui David prinsă de uniformă, în faţa tuturor elevilor adunaţi în sala festivă a şcolii, arhiplină, să asiste tăcuţi la spectacolul jalnic pe care ni-l oferea. După un şir de întrebări retorice puse nouă, neevreilor, de tipul: „Ştiţi voi, copii, de ce mor taţii voştri pe front?“, la care, bineînţeles, răspundea tot el: „Din cauza lor!“, arătând cu degetul spre colegii evrei, rechizitoriul s-a sfârşit cu bine cunoscutul urlet: „marş afară!“. M-am ridicat şi eu de pe scaun, ţinând-o de mână pe Fanny care plângea, şi am ieşit odată cu ea din sală, în ciuda strigătelor profesorului care, de data aceasta, mi se adresau mie: „Hai înapoi, Cornea, tu nu trebuie să ieşi!“. Nu m-am întors.
Lucrurile se complică îngrozitor atunci când duşmanul vine din interiorul nostru, cu precădere atunci când în joc sunt relaţiile cele mai intime ale eului cu cei apropiaţi lui. Abia atunci te ai de înfruntat pe tine cu tine însuţi. Pentru că ai de ales între a-ţi sacrifica mica, iluzoria fericire personală sau pe cea a celor dragi ţie. În această privinţă, fie că era vorba de tata, de mama, de Tinu sau de copii, alegerile mele lăsau adesea mult de dorit.
Cluj, la 15 decembrie 1988
Un alt rău ivit în cugetul meu.
Între anii 1940-1944, nu mai eram premiantă. Faţă de părinţi justificam rămânerea mea în urmă în clasamentul şcolar exclusiv prin persecuţia etnică practicată de unii profesori. Ceea ce nu cred că era tocmai exact, cel puţin pentru şcoala germană pe care am mai putut-o frecventa doar până în 1942. În anul următor, a apărut o lege care interzicea elevilor să frecventeze alte şcoli decât cele de limbă maternă sau şcolile de stat. Cum şcolile româneşti – cu profil gimnazial şi liceal – au fost desfiinţate sub ocupaţia maghiară (excepţie făcând şcoala normală din Oradea, şcoala normală din Gherla, liceul teoretic din Cluj, unde limba de predare era româna), am fost nevoită să mă înscriu în gimnaziul unguresc de stat din Reghin. Evident, discriminarea etnică era mai puternică în această şcoală, dar ea n-ar fi trebuit să mă împiedice să muncesc… căutând apoi şi false justificări.
Întrebarea rămâne totuşi de unde îmi venea această abdicare lăuntrică în faţa efortului pe care îl reclamă orice studiu. Privind retroactiv, cred că pe lângă un fel de oboseală caracteristică pubertăţii, mai exista o cauză, mult mai profundă, care îmi paraliza elanul şi de a cărei dimensiune reală nici nu-mi dădeam bine seama pe atunci. Abia mai târziu şi până în ziua de azi, de câte ori încerc o reconstituire a acelor ani, amintirea lor se revarsă asupra mea cu intensitatea unei unde de şoc. De la o zi la alta, m-am trezit fără patrie; într-o ţară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care n-o mai înţelegeam. Lumea s-a răsturnat pentru mine, şi-a schimbat înfăţişarea, n-o mai recunoşteam: trecătorii mă apostrofau când mă auzeau vorbind româneşte, directorul şcolii m-a bătut din acelaşi motiv, colegele nu mă frecventau, Klara, cea mai bună prietenă, m-a trădat…
Totuşi, această mutilare a micii făpturi firave ce eram pe atunci, dacă mi-a stins treptat energiile canalizate spre studiu, mi-a trezit concomitent (sub influenţa exemplului mamei) disponibilităţi de a nu mă lăsa îngenuncheată. Dar m-a mai învăţat ceva ce am încercat să valorific mai târziu: cum nu trebuie să se poarte o majoritate etnică faţă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat. Au fost, iată, părţile bune, generate de rău. În timp ce falsele justificări faţă de părinţi şi faţă de mine însămi ale slabelor mele rezultate şcolare erau derapaje evidente ale conştiinţei mele de atunci.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
