Cluj, la 2 ianuarie 1989
Intelectualii, statutul şi comportamentul lor mă preocupă şi îngrijorează. Ce este un intelectual, în viziunea mea? E omul care printr-un efort spiritual şi intelectual ajunge la o „bună aşezare în lume“ ca fiinţă morală, devenind totodată o conştiinţă a lumii, ca martor şi mărturisitor (nicidecum ca tăinuitor) al adevărului.
Cluj, la 3 ianuarie 1989
Intelectualul, prin atitudinile sale de viaţă, ar trebui să propună un model existenţial ideal în raport cu provocările, dar şi cu exigenţele veacului. Astfel, el s-ar manifesta mereu ca un purtător al energiilor înnoitoare ale neamului, poate chiar ale omenirii.
*
Cultura nu poate fi vie decât în măsura în care valorile ei sunt trăite, transformate în atitudini spirituale manifeste şi constante, chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări. Artiştii, scriitorii noştri sunt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proză), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sunt oricând dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intră în universalitate… or, acolo nu intră decât acele opere care poartă pecetea unei creaţii vii.
Cluj, la 5 ianuarie 1989
A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atât. Când mă gândesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus; iar acest „ceva“ era esenţial pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial consta, mai ales, într-o mărturisire consecventă a adevărului, vreau să spun, a gândului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor. Inteligenţa, erudiţia, chiar actele acelor intelectuali erau constant luminate de fiinţa lor spirituală care dădea unitate, avânt, forţă întregii lor activităţi. Înţeleg prin fiinţă spirituală acele exigenţe interioare, valorice, constante, prin care omul răspunde provocărilor realităţii. Doar atunci când întreaga activitate a cărturarului se organizează în funcţie de aceste exigenţe de adevăr, de dreaptă judecată, de bine şi de frumos, putem vorbi de un adevărat intelectual, doar atunci se prezintă în faţa noastră o conştiinţă, un destin uman. Acestei familii spirituale i-au aparţinut Gheorghe Brătianu, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Gusti, Anton Dumitriu, îi aparţine Mihai Şora, i-au aparţinut episcopii greco-catolici, morţi prin închisorile comuniste pentru crezul lor*; celor care au urmat, începând cu anii 1950, chiar şi atunci când s-au ridicat deasupra mediocrităţii intelectuale, le lipseşte această dimensiune spirituală coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială. Ei nu sunt decât tehnicieni ai inteligenţei. Ar putea deveni adevăraţi intelectuali, în funcţie de deschiderea lor reală faţă de valorile esenţiale şi de mărturisirea acestora de către ei.
Notă 2007
* La fel şi monseniorul Vladimir Ghika, despre care am luat cunoştinţă abia după 1990, pentru a nu-i aminti decât pe cei mai ilustrativi din punctul meu de vedere. (notă Doina Cornea)
Cluj, la 27 ianuarie 1989
Tot despre calitatea de intelectual. Pornesc de la ideea cunoaşterii ca împletire duală între raţiune (raţionare) şi contemplare (cred că Lucian Blaga, în Eonul dogmatic, vorbeşte aproximativ despre acelaşi lucru, folosind însă altă terminologie: raţiune şi dogmă – aceasta din urmă ca revelaţie mistică). Prima este supusă unor legi logice, valabile pentru orice demonstraţie a gândirii şi va apărea deci ca mijlocitoare în descoperirea adevărului. A doua este fondată pe intuiţie şi spontaneitate; ea apare nemijlocit în străfundul fiinţei noastre, răspunzând unei exigenţe intime de adevăr. Dacă raţionalitatea sau raţionarea sunt întemeiate pe obiectivitate şi exterioritate (în sensul de oglindire şi autooglindire a unei realităţi din afara sau dinăuntrul nostru), rezultatele lor având la bază o îndelungă abstractizare a datelor gândirii elaborate de mintea umană în timp, contemplarea este expresia interiorităţii individuale, intime, spontane, neconvenţionale, aşa cum apare ea clipă de clipă, ca manifestare a „spiritului viu“, ca autenticitate trăită. Normele de gândire comune şi formale, pe de o parte, intuiţie liberă, nenormată, răspunzând unei exigenţe supraraţionale de adevăr, pe de altă parte. Numai în cazul unei armonioase echilibrări între raţionalitate şi libertate contemplativă – izvor al spontaneităţii şi al creativităţii – se poate vorbi de o adevărată conştiinţă intelectuală.
*
În absenţa libertăţii contemplative, atitudinile noastre interioare încetează de-a fi vii şi creativ-responsabile. Ele fac loc intruziunii unor corpuri străine în conştiinţele noastre. Este motivul pentru care nu putem să-i considerăm intelectuali pe tehnicienii inteligenţei din societatea românească de azi. Le lipseşte libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare. În absenţa acestor trei condiţii esenţiale – strâns legate de Adevăr –, ei sunt manevrabili şi manevraţi; ei nu-şi trăiesc autenticitatea, ci sunt „trăiţi“ de nişte idei gata făcute, pur formale, impuse din afară conştiinţei lor în agonie de corifeii ideologiei marxiste sau ai unor curente de gândire şi de creaţie, la modă.
Cluj, la 2 februarie 1989
Participarea la neadevăr este singura legătură între membrii societăţii noastre actuale. Ea duce la forme de necinste colectivă şi la anularea demnităţii noastre ca neam.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
