VIOLENŢE DUPĂ ELIBERARE
Georgeta Pop: Cât aţi stat în arest?
Leontin: Cinci săptămâni…
Doina Cornea: Ultima săptămână nu s-a mai întâmplat nimic. Dar, vă spun, eram în aşteptarea procesului. Pentru că, mi-a spus anchetatorul, soţul meu îmi alesese deja un avocat. Am spus: „nu-mi trebuia” (râde). M-am purtat ca Ceauşescu în ’89: „Nu mă apăr, nu sunt vinovată, refuz orice apărător, eu nu sunt vinovată, consider că tot ce-am făcut era normal şi refuz să mă apăr”. Adică, aşa l-am exasperat pe ăsta din Bucureşti…
Vasile Gheorghe?
D.C.: Da.
Şi când aţi fost eliberaţi?
Leontin: În 24 decembrie. Şi acolo, la ieşirea din Inspectoratul de Miliţie, ofiţerul Jurcuţ, care m-a condus până afară, mi-a spus să stau şi să o aştept pe mama. Şi într-adevăr a ieşit… (râsete).
Vorbeaţi, la un moment dat, de o molestare fizică aici, în curtea dumneavoastră. Când s-a întâmplat?
D.C.: Molestări au fost destul de multe, dar una a fost cea mai gravă.
Nu în cadrul anchetelor, ci …
D.C.: Una da, chiar în cadrul unei anchete, de care n-am spus. Acasă? De obicei, când veneau la Cluj străini, vizitatori care doreau să mă vadă, regimul se înăsprea. Dar pe loc, eu nu ştiam de ce, de unde să ştiu că…
Asta în timp ce aveaţi miliţianul la poartă.
D.C.: Da. Atunci paza era foarte riguroasă, timp de câteva zile. Nu ne lăsau să ieşim din casă. Odată, trei zile a durat şi noi nu mai aveam miez de pâine în casă. Atunci am împins portiţa şi miliţianul m-a prins de păr, pe stradă, eu deja ieşisem în stradă, şi m-a împins şi îmbrâncit în curte, şi am căzut pe spate, pe ciment… aşa, cât am fost de lungă.
Când se întâmpla asta?
Ariadna: În mai ’89, ţin minte că eu eram la Bruxelles.
D.C.: Şi atunci eu, care sunt încăpăţânată, de felul meu, m-am sculat, pândind, pentru că auzeam când trecea autobuzul nr. 46, care merge în sus, în cartierul Observatorului: observasem eu că toată lumea din autobuz, în dreptul casei noastre, întorcea capul automat; vedeai toate capetele că se întorceau încoace.
Ariadna: Chiar a strigat unul: „onor la dreapta” … (râsete).
D.C.: Şi atunci, când mi s-a părut mie că urcă autobuzul, am încercat să redeschid portiţa. Şi miliţianul, de data asta, m-a prins de mână, m-a împins în curte şi m-a trântit pe iarbă. Şi-a dat seama că pe ciment, totuşi, era prea de tot!
Aşa că m-a trântit în iarbă, a dat cu cizmele în mine, în coapse. Pe urmă, eu m-am ridicat din nou: iar am încercat să ies, iar m-a trântit în iarbă şi urla la mine: „te omor”! Eu nu simţeam atunci nicio durere şi îi spuneam: „omoară-mă, că nu-mi pasă, o vei păţi dumneata!” Şi asta s-a repetat în total de patru ori, cu miliţianul.
În dăţi diferite?
D.C.: De fiecare dată în intervalul când pândeam maşina, ca să am martori.
Ce fel de om era? Cum arăta?
D.C.: Era o brută. El a primit ordin. Înainte, am avut la poartă miliţieni… mai omenoşi, şi care chiar stăteau de vorbă cu mine.
Erau în uniformă?
D.C.: Erau în uniformă de Circulaţie, toţi aveau chipie albe! Şi ăştia cu care vorbeam… Ploua afară şi eu le spuneam: „Vedeţi, vă lasă afară!” Că securiştii propriu-zişi stăteau sub pasaj, în Calea Turzii…. feriţi de ploaie. Şi spun: „Pe dumneavoastră vă lasă în ploaie şi ei stau comod acolo”. Şi omul ridica aşa, din umăr, şi odată unul m-a întrebat: „Dar de ce faceţi toate astea?” Spun: „Eu lupt pentru drepturile oamenilor, ale ţăranilor. Uite, acuma, spun, am scris un text împotriva dărâmării satelor. Dumneavoastră sunteţi sigur de la ţară. V-ar conveni să vă are cimitirul, unde aveţi părinţii, bunicii? Biserica satului să se facă una cu pământul?” Spune: „nu”. Şi, deodată, bietului om a început să-i vorbescă ceva în buzunarul hainei. Şi-i spun: „Vai de mine, n-aţi putea să-l opriţi?” El a oprit receptorul şi a doua zi a fost înlocuit, a apărut echipa de brute. Pe ăştia nu-i mai văzusem niciodată.
Şi ăştia erau tot în uniformă?
D.C.: Tot de la Circulaţie, da. Dar se vedea pe ei, erau alt gen şi, probabil, erau angajaţi ai Securităţii care se pricepeau şi la lupte şi la…
Tineri?
D.C.: Aşa, de 30-40 de ani. În ziua când respectivul m-a bătut zdravăn, eram toată cucuie. După aceea au crescut cucuiele şi apoi s-au făcut vânătăi. Aici mă ustura… Aşa de tare m-a zmucit prima dată!… Eu mă prinsesem de leaţul gardului să nu cad, şi m-a zmucit încât leaţul mi-a rămas în mână. Aşa m-a zmucit şi m-a tras, de cu leaţ cu tot am căzut. Am căzut pe spate, probabil că aveam în mână leaţul de la gard (râde) şi n-aveam cum să mă sprijin şi am căzut, aşa, pe spate. Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior). Şi cum îmi curgea sânge, am ieşit pe stradă… Miliţianul avea ordin să mă împiedice cu toate mijloacele să ies, dar acum a stat ca o muiere blândă, nici n-a reacţionat. Eu m-am dus spre Herţea şi i-am spus: „Uitaţi ce mi-a făcut miliţianul!” Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte şi el pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept. Mi s-a răsucit genunchiul şi când m-am sculat, genunchiul meu nu mai funcţiona bine, mă durea teribil şi nu mai puteam să păşesc. Aveam o durere aici, când mi se dilata coşul pieptului, încât nu mai aveam aer. Tinu nu era acasă, se dusese undeva la medic. Şi venind spre casă, pe Calea Turzii, o doamnă care cobora dintr-un autobus, îl opreşte. Era cunoscut Tinu ca avocat, poate-l ştia de la Tribunal sau stătea pe-aici, prin cartier. Şi-i spune: „Nu vă este ruşine, domnule Iuhas? Miliţianul o bate pe soţia dumneavoastră şi dumneavoastă vă plimbaţi, în loc să staţi acasă s-o apăraţi?” Şi Tinu: „Ce bătaie, ce miliţian, ce vorbiţi, doamnă?” A venit repede. Şi s-a dus la miliţian şi-i spune: „De ce mi-ai bătut soţia? Să ştii că ai să plăteşti pentru asta, am să fac plângere”. Şi spune miliţanul: „Eu n-am bătut-o!” Tinu vine înăuntru şi mă găseşte. Deja începuse să mă doară, tot corpul parcă era în flăcări şi roşie pe unde m-au prins de mână, coapsa… Nu puteam respira, mă durea genunchiul… „Hai la medic. Vrem să ieşim! – Nu-i voie!” Tinu îl cheamă pe Herţea. „Nu-i voie!” Atunci stăm acasă. Şi nici a doua zi nu ne-au lăsat. Şi a treia zi îi spune: „Uite, soţia mea nu mai respiră. O să plătiţi dacă i se întâmplă ceva”. Cred că s-au speriat un pic şi ne-au dat voie să mergem la medic. Am mers la un prim medic, aici în cartier, la doctorul Duma. Mă priveşte, mă examinează şi spune: „Eu pentru respiraţie şi genunchi nu pot să… Ştiţi, ar fi bine să mergeţi la Medicina Legală”. Şi ne-am luat cu Tinu de mână, ne-am dus la Medicina Legală, unde era doctorul Moşoigo, prenumele nu-l ştiu, român cu nume maghiarizat, cum e şi soţul meu (râsete). Îmi ia actele, vede că sunt Doina Cornea, s-a făcut că nu ştie cine e Doina Cornea. Un pacient, altceva nu-l interesa. A luat centimetrul şi fiecare vânătaie mi-a măsurat-o, în lung şi-n lat. Erau vreo 17, uite că ţin minte, că am trimis la Europa liberă certificatul. Cea mai mare era de 16/9 cm, asta pe coapsă. Cizma … Nu mi-a dat în rinichi, în ficat, aici eram întreagă şi bine. Dar eram plină de vânătăi, mai mici sau mai mari, pe braţe şi pe picioare, şi-n cap cucuie… Bun. Pe toate le-a măsurat şi mi-a întocmit certificatul medical. După aceea, mi-a spus că el ştia, de aceea nu m-a întrebat cine m-a bătut, ce s-a întâmplat, nimic. Bătaie a constatat, urme de bătaie. Spune: „Dar soţul dumneavoastră?” Răspund: „Nu dânsul m-a bătut“ (râsete).
Şi când aţi trimis la Europa liberă?
DIPLOMAŢI ÎN VIZITĂ
D.C.: După o săptămână a venit cineva de la o ambasadă. La mai puţin de o săptămână.
Ei puteau intra?
Ariadna: Cereau voie, era o înţelegere.
D.C.: Cereau voie. Aţi citit cartea lui Dennis Deletant, că el explică. Cereau voie. Eu am întrebat: „Cum veniţi? – Păi, simplu: anunţăm Guvernul României, Ministerul de Externe şi pornim.”
Ariadna: Făcea parte din pachetul de negocieri.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
