Şi puteaţi să daţi telefon?
D.C.: Nu, nu puteam. Mi-a spus ambasadorul: „Doamnă, noi vă putem proteja cu condiţia – şi trebuie să-mi promiteţi – că în fiecare joi, orice s-ar întâmpla, veniţi la Telefoane la ora 11, pentru că atunci noi aşteptăm telefonul la Ambasadă. Dacă sunteţi cumva bolnavă, să vină soţul dumneavostră sau fiul dumneavoastră, cineva să vină, totdeauna, joia la 11. Şi dacă primim legătura, e-n ordine. Dacă nu telefonaţi, intervenim la Ministerul de Externe, să ne dea voie să vorbim.
A funcţionat sau nu?
D.C.: A funcţionat sporadic. Dar de câte ori am putut vorbi? Să zicem, într-un an de vreo cinci ori, în celălalt an, iarăşi cam aşa. Mai mult de zece ori nu am putut să vorbim cu ei. Şi mai puţin de zece ori! Dar dacă se acumulau săptămâni şi eu nu vorbeam, veneau ei. Cereau voie să vadă în ce situaţie sunt, dacă mai exist, dacă…
Şi asta a fost situaţia când au venit atunci?
D.C.: Şi au venit şi (râde)… Erau foarte drăguţi, sunt şi acum în corespondenţă cu secretarul II al Ambasadei franceze, Pascal Delumeau. Şi i-am povestit cum m-a bătut miliţianul, ba l-am întrebat: domnule, vreţi să vedeţi? I-am arătat (râde) vânătaia mare de pe coapsă şi cele de pe braţe. S-a uitat şi el. Erau, deja, vânăt închis. Şi aşa, în felul acesta, mă protejau. Guvernul României ştia că Ambasada Franţei se ocupă de mine. Dar primul ambasador care a venit a fost cel al Angliei, în ’88, în ianuarie, pe neaşteptate. Miliţianul l-a împins, că n-are voie să intre. Şi a pus mâna pe el, dar nu l-a împins să cadă, doar a pus mâna …
Ariadna: Venise în maşina cu steagul, dar nici nu cred că miliţianul ştia că în maşină cu steag numai ambasadorul circulă.
D.C.: Şi a ieşit un mic conflict diplomatic. Imediat ambasadorul nostru la Londra, Soare, a fost chemat la Ministerul de Externe al Angliei, să dea socoteală. Ce era cu miliţianul care l-a împins pe ambasador? Şi i s-a dat explicaţia: „Vai, nu era vorba de Doina Cornea, nu, aveţi voie să mergeţi la ea, dar a intrat pe sens interzis!” Nu era nicio interdicţie de a intra pe stradă! Dar, după ce a plecat ambasadorul, a doua zi dimineaţa, au şi pus un semn de interdicţie. Şi tot în aceeaşi zi, la capătul celălalt al străzii, au săpat un şanţ transversal şi au pus o placă: „Drum în lucru!”, care a stat până la Revoluţie acolo. Nimeni n-a lucrat, dar nu mai puteau intra cu maşinile, decât riveranii.
Apoi, au venit din corpul diplomatic belgian. Eu am auzit numai gălăgie în colţul străzii, voci, un fel de dispută… Am ieşit afară, nu mi-am dat seama, n-am văzut nici maşină, nici nimica. Am intrat iarăşi înăuntru.
În ’88.
D.C.: Tot atunci, tot în ’88, o fi fost sfârşit de ianuarie-februarie, a venit şi ambasadorul Belgiei să mă vadă. A venit personal să mă caute, tot aşa, anunţând Guvernul şi a putut lua legătura cu mine. Şi mi-a povestit că reprezentanţii belgieni care au venit au fost duşi la Securitate, ţinuţi acolo cinci ore şi anchetaţi. Corp diplomatic! Şi m-a mai ajutat domnul care a ajutat pe toată lumea, ambasadorul Olandei, domnul Stork. Pentru noi era o sărbătoare când veneau.
Şi atunci îi invitam la restaurant, scăpam de urmăritori, de Miliţie, ne simţeam într-o lume civilizată. Sigur că îi duceam în cel mai bun restaurant din Cluj şi ne simţeam foarte bine.
Ariadna: Cu ambasadorul Belgiei ai cântat la pian?
D.C.: Nu, cu Stork am cântat la pian (râde).
Ariadna: Să revenim la bătaia din luna mai. De ce eram eu la Bruxelles, în momentul în care Europa liberă a transmis certificatul de la Medicina Legală? Preşedintelui Partidului Social Creştin, Gerard Deprez, care o susţinea pe mama şi făcea parte din comitetul de susţinere al ei, se hotărâse să vină la Cluj s-o vadă, tocmai în ziua în care ea a fost bătută. Şi de aceea era totul blocat şi timp de trei zile nu au putut să iasă. A reuşit să vină, în cursul după-amiezii, până la colţul străzii, a fost oprit de Miliţie sau de securiştii postaţi acolo şi a fost îmbrâncit. El fiind destul de mătăhălos, a opus rezistenţă. Unul dintre securişti, poate chiar Herţea, nu ştiu care a fost, i-a tras un pumn, că i-a înegrit ochiul, după care l-au izgonit, deci nu a mai putut să ajungă până aici. Era cazat la „Astoria”… Arătându-şi tuturor ochiul şi spunând: „Doina Cornea, Doina Cornea!” (râde), cred că toată lumea a înţeles. După care, a doua zi, a fost expulzat, deci s-a întors la Bruxelles. M-a sunat pe mine, spunându-mi să mă duc neapărat la Bruxelles, că dă o conferinţă de presă să spună ce i s-a întâmplat şi că doreşte neapărat să fiu prezentă acolo.
M-am dus la Bruxelles, a făcut conferinţa de presă şi a doua zi dimineaţa, când eu trebuia să mă întorc la Paris, a picat ştirea că mama fusese bătută. Şi atunci am înţeles relaţia dintre cele două evenimente, ceea ce a fost foarte bine, pentru că eram în localul partidului, cu toate mijloacele posibile la dispoziţie. Gérard Deprez a convocat o altă conferinţă de presă. Pe lângă principalele cotidiane, au venit toţi corespondenţii de presă străini din Bruxelles, plus televiziunile. Deci, în felul acesta, s-a ştiut pretutindeni ce s-a întâmplat.
„MUNCITORUL REVOLTAT” ŞI ALTE METODE
D.C.: Acum…. n-a fost numai haz, că eu fac haz de necaz, dar am avut şi momente de groază. Pe lângă bătaia asta, pe care… totuşi, fiind pe terenul meu, cumva, nu am resimţit-o ca şoc psihic… am avut şi momente când am simţit urmărirea şi nişte brutalităţi, ca şoc psihic. Odată, de pildă, am încercat iarăşi să fug de ei în oraş. Am intrat într-o biserică. N-au venit după mine, dar când am ieşit, erau în uşa bisericii. Şi am mers în cartierul Grigorescu, pe o stradă lungă cu multe străzi care o intersectează. Şi mi-am dat seama că la fiecare colţ de stradă, înainte de a ajunge eu, era unul care vorbea într-o staţie de radio. Şi-şi anunţau unul altora direcţia în care merg, dar eu mergeam în linie dreaptă. Şi la un moment dat, la o intersecţie, mi-am spus: „Aşa n-are rost, ia să nu mai merg drept înainte, ci să mă duc undeva unde ei, cu maşina, nu pot veni după mine”. Şi am coborât pe malul Someşului, la Napoca, şi am dat de o cărare, aşa îngustă, pe malul Someşului. Şi dincoace era un taluz, şi era ceaţă şi pustiu. Prostie de-a mea. Dar au venit după mine, nu ştiu cum, că m-am trezit cu o maşină după mine. Era ceaţă, eram singură şi mi-am spus: acum mă pot arunca în Someş fără să-i vadă nimeni!” Era frig, era primăvară sau toamnă, nu mai ştiu. Şi atât mi-a fost de groază, de-mi venea s-o iau la goană, îmi vedeam moartea cu ochii. Asta e una.
Toate acestea s-au petrecut tot în intervalul de după „Braşov”, când eram aşa sever urmărită. Altădată m-am dus la teatru, spectacolul a avut loc în Casa de Cultură a Studenţilor. De acolo, se poate veni spre casă, spre noi, pe artera principală. Treci pe lângă Operă şi urci pe Turzii în sus. Eu, ca să-mi scurtez drumul, am luat-o pe o stradă paralelă, Avram Iancu. Şi când ajung pe Avram Iancu, cum era criză de lumină, nu erau becuri, era beznă, departe vedeam doi oameni cu lanternă, treceau drumul, dar foarte departe. Ţâşneşte din beznă o lumină: era maşina Securităţii… Urcă pe trotuar, spre mine, spre zid. Vă daţi seama, noaptea, singură. Şi mă gândeam că, dacă mă omoară, nici măcar un martor nu am, cine ştie ce or să inventeze, că nu ei m-au strivit de zid. Dar nu m-au strivit, au ocolit, că erau copaci aşa din loc în loc: urcau spre mine şi coborau înainte de copac, îl ocoleau şi-n intervalul următor iar urcau spre mine, şi iar coborau… Şi au făcut aşa de vreo trei ori. Eu nici nu mi-am schimbat ritmul. Eram îngrozită, dar nu mi-am schimbat ritmul, să nu le dau satisfacţie, nici nu m-am uitat măcar spre maşină şi mergeam aşa înainte. Şi pe urmă mi-am spus: „Dacă voiau să mă omoare, din prima încercare puteau… Probabil vroiau doar să mă sperie.” Atunci m-am relaxat şi m-am dus mai departe. Pe str. Aviator Bădescu au urcat din nou cu maşina pe trotuar, dar eu eram de pe-acum liniştită că n-or să îmi mai facă nimic. Ajungând aici, pe strada noastră, au oprit maşina şi au aruncat o piatră spre mine. Nu m-au nimerit. A căzut piatra aşa, înaintea mea.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
