Despre importanţa memoriei
(note 1988)
Memoria şi Speranţa ţin cumpăna vieţii noastre prezente. Memoria este păstrătoarea informaţiei trecute (oameni, fapte, idei, climat moral). Speranţa este proiectul vieţii noastre viitoare, orientat de bagajul spiritual acumulat în trecut. Memoria devine factor de referinţă a existenţei noastre doar atunci când este depozitara elementelor semnificative, esenţiale, purtătoare de sens, din trecut. Reactualizarea acestor elemente prin memorie constituie modelele noastre ideale. Trebuie să ne străduim să devenim purtători conştienţi ai acestor modele spirituale, culturale, istorice, religioase.
Tinerii se plâng degeaba că duc lipsă de modele, înţelegând prin modele oamenii vii, evoluând printre ei. Nimic mai greşit! Cei vii nu pot fi consideraţi modele depline, înainte de a fi încheiat şi ultimul act al vieţii lor. Până atunci, ei nu pot fi consideraţi şi nici nu trebuie consideraţi decât îndrumători. Tocmai în aceasta constă funcţia memoriei, de a reactualiza marile conştiinţe din trecut, chiar dacă ele nu mai sunt printre noi. Ne însoţesc actele şi cărţile lor, doar să vrem să le deschidem.
Prezentul îşi pierde vigoarea dacă nu-şi întemeiază existenţa pe astfel de modele depline (exemplare). Doar ele ne pot orienta în devenirea noastră, ne pot hrăni încrederea şi susţine speranţa.
Lipsiţi de memorie (depozitată în cărţi) şi, prin ea, de paradigmele noastre majore, riscăm să ne rătăcim, să ne împuţinăm şi înstrăinăm. Până şi creativitatea noastră se blochează. Aşadar, modelul nostru ideal se alcătuieşte, în primul rând, datorită memoriei (cărţilor). Prin ea, prin memorie, devenim purtători ai modului nostru autentic (adevărat) de „a fi în lume“, rămânând creativi, ca indivizi şi ca neam. Dacă nu ne asumăm acest mod autentic (adevărat) de a fi – mulţumindu-ne să copiem tot ce ne iese în cale –, riscăm să nu ne îndeplinim menirea existenţială. În fiecare clipă, în funcţie de gradul de memorie salvată, ne alegem atitudinile de viaţă. Aceste alegeri ne determină calitatea noastră umană, destinul interior, cu consecinţe asupra calităţii societăţii în ansamblu şi asupra destinului ei. E semnificativ faptul că adversarii noştri politici, comuniştii, pentru a ne subjuga, au încercat să ne răpească, în primul rând, memoria, falsificând cultura, istoria, valorile religioase. Un om fără trecut devine mai vulnerabil şi este mai expus manipulării de către semenii lui de rea-credinţă.
Bunăoară, Episcopii noştri martiri greco-catolici, dar nu numai, sunt modele spirituale demne de urmat. Ei n-au putut fi nici înfricaţi, nici manipulaţi de regim, apărându-şi Biserica chiar cu preţul vieţii. A fost posibil, pentru că memoria valorilor (morale, istorice, culturale) a rămas vie în conştiinţa lor. În ce ne priveşte pe noi, un mijloc important de rezistenţă la încercările regimului de a ne distruge conştiinţa religioasă greco-catolică, este de a căuta mici prilejuri de recuperare a memoriei acestor martiri paradigmatici. E important, de pildă, ca trecând prin Cimitirul Central să ne oprim cu câte o floare, o lumânare, la cavoul Familiei Hossu, în amintirea Cardinalului Iuliu Hossu şi a Episcopilor martiri (chiar dacă sunt înhumaţi aiurea – Bucureşti, Sighet, Gherla, ce contează!). Gestul ar putea primi mai multe semnificaţii: de meditaţie, de legătură spirituală cu un model exemplar (model de fermitate, de demnitate, de sacrificiu, tot ce ne lipseşte nouă astăzi); de trezire a memoriei şi la semenii noştri care au uitat. Memoria trebuie îngrijită şi cultivată. (În această minusculă acţiune n-am reuşit să antrenez mai mult de zece, cincisprezece persoane. E grav!)
1988
O conştiinţă de sclav este o conştiinţă strivită de frică, împuţinată ca memorie şi identitate. Iată ce a devenit majoritatea românilor!
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
