Dacă ar trebui să rezum într-o singură frază succintă tema acestei cărţi, ea ar fi: de unde vine răul şi cum putem să i ne opunem. Este chiar melodia de bază, cantus firmus, cum spuneau vechii muzicieni, care revine şi la care se revine mereu, reprezentând chiar tema vieţii misterioasei fiinţe, în acelaşi timp autoare şi personaj al cărţii. Pentru că Doamna Doina Cornea (e de-a dreptul ciudat cum acest nume nu poate fi folosit fără apelativul de reverenţă) este o fiinţă stranie nu numai prin cantitatea disproporţionată de îndrăzneală pe care o conţine, ci şi prin amestecul de sfială şi severitate, de duioşie şi de lipsă de complezenţă, de compasiune şi de neînduplecare cu care priveşte în jur şi în sine însăşi. Aşa cum o apă adâncă şi limpede este întotdeauna mai misterioasă decât una tulbure care îşi camuflează adâncimea, misterul acestei priviri constă în simplitatea cu care reuşeşte să răstoarne regulile viciate ale mentalului colectiv, redând normalităţii sensul moral şi reuşind să pună deasupra atotputerniciei răului semnul îndoielii.
Ana Blandiana
17 octombrie 1988
(REFLECŢII PENTRU NEPOŢII MEI,
CÂND VOR FI MARI – Doina Cornea are cinci nepoţi: trei din partea fiicei, Ariadna, şi doi din partea fiului, Leontin)
O, nu am să vă spun cum zeci de securişti şi miliţieni mă urmăresc! Cum mă împiedică să vorbesc cu prieteni sau cunoştinţe. Cum îi terorizează pe toţi cei ce încearcă să vorbească cu mine pe stradă.
Aş vrea doar să vă spun că numai în astfel de condiţii aspre de izolare forţată, când oarba duşmănie a întregului aparat represiv o simţi îndreptată împotriva ta, când eşti obiectul abuzului absolut şi constaţi că legile nu te mai protejează… numai în astfel de condiţii îţi dai seama de valoarea unui zâmbet ce ţi se adresează pe stradă, de atingerea unei mâini binevoitoare, de o vorbă bună venită din partea unui semen necunoscut. Îţi dai seama, de fapt, ce înseamnă căldura umană, aşa cum emană ea dintr-o „banală“ întâlnire cu celălalt. Aşa o consideram, banală, acea întâlnire întâmplătoare, până în anii aceştia oropsiţi. Treceam indiferentă pe lângă semenul meu şi nu realizam câtă bogăţie poate ascunde un zâmbet, un mic gest de afecţiune – anonim.
Să fiţi mereu atenţi, iubiţii mei nepoţei, la aceste umile semne… Darul lor fugitiv şi timid vă va lumina cugetul dacă veţi învăţa să-l primiţi şi să-i răspundeţi cu aceeaşi căldură.
Într-una din zile stăteam la coadă să-mi scot raţia de alimente. Securistul s-a postat lateral, la doi paşi de mine, în magazin. În urma mea venea o bătrânică în port ţărănesc. S-a sprijinit cu mâna de umărul meu. Oboseală? Simpatie? Dorinţă de comunicare în deşertul acela urban? Cert e că nu mă cunoştea. Altădată, gestul ei m-ar fi indignat. Acum am simţit că între noi se stabilea o legătură umană, în acel spaţiu cenuşiu. Totuşi, acea mână de pe umărul meu o simţeam mai fragilă decât eram eu. Mi-am întors capul, am privit chipul acelei necunoscute şi i-am zâmbit. Privirea ei temătoare implora parcă ocrotire. Fără să conştientizeze, mi-a umplut sufletul de căldură şi de iubire. Îi eram recunoscătoare acelei firave măicuţe că-mi prilejuia acea imensă bucurie de a iubi şi proteja pe cineva în pustiul care ne înconjura. A urmat o avalanşă de întrebări, de mici observaţii în legătură cu marfa, cu banii, pe care m-a rugat să îi număr, de mici mărturisiri personale; astfel am aflat că avea nouăzeci de ani, că era străbunică şi îşi mai ajuta, cum putea, familia de la oraş, fiicele… iată, stând la coadă pentru aprovizionare.
*
Dragii mei nepoţei, am mai avut o astfel de întâlnire revelatoare. Eram cu Tin-Tin (Leontin Horaţiu, fiul Doinei Cornea) în cimitir. La ieşire, o cerşetoare în vârstă ne-a solicitat ajutorul. M-am uitat la chipul ei, era de o paloare izbitoare. Ne-am oprit oferindu-i câţiva bănuţi, am întrebat-o dacă nu suferea de stomac, dacă avea familie în jurul ei, care să-i mai poarte de grijă… Ne-a spus că şi în clipa aceea o chinuia stomacul, că avea copii, dar nu mai ştia nimic de ei, erau plecaţi care încotro. I-am mai spus să intre la policlinică, avea dreptul la consultaţii şi îngrijiri medicale gratuite. Părea bucuroasă, sărmana, că stăteam de vorbă cu ea şi nu contenea să ne mulţumească. După ce ne-am despărţit, i-am spus lui Tin-Tin că, în acea perioadă de strictă izolare, noi aveam, probabil, mai mare nevoie de ea decât ea de noi… Mi-am promis atunci să nu uit această experienţă.
Cluj, la 20 noiembrie 1988
Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasă în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu o mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţă de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem. Nelegiuitele stridenţe şi ecouri venite din afară m-au smuls din centrul meu, aruncându-mă, neputincioasă, în cea mai periferică, dar şi cea mai vulnerabilă zonă a fiinţei mele. Numai în acest perimetru e posibilă sfâşierea şi pulverizarea eului.
O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celula din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsată ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi din fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni… şi, mai ales, cumplita spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine… sacrificat… Iar acum, acasă, în fotoliul meu… Tin-Tin liber… O generoasă pată de lumină pe covor… Cât n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cât n-aş fi dat doar pentru câţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Crăciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci (mi-a dăruit-o mama, cu vreo douăzeci de ani în urmă). Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gând de iubire sau de bucurie pentru ea…, fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva… Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Crăciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întâlnirilor sacre.
Cluj, la 27 noiembrie 1988
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru experienţele spirituale pe care îmi permiţi să le fac. Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cât mai mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenţa. Prezenţa Ta o percep ca iubire de Tine (dar şi ca libertate, posibilă doar în spaţiul comunicării esenţiale), raportând-o, această iubire de Tine, mereu la ceea ce mă înconjoară. Ajută-mă să fiu mai atentă la imediatul din jur: crăciunica, azaleea, mama, Tinu (Leontin Iuhas, soţul Doinei Cornea), Tin-Tin, grădina, ciobul de cer printre crengi…, dar şi la ceea ce este dincolo de aceste realităţi…
Ce să fac însă cu miliţianul din poartă? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat… care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei, înţelegând prin libertate lipsa oricărei convulsii interioare, lipsa oricărei condiţionări de ură? Cum să mă feresc de închidere, de împuţinare şi uscăciune? Ajută-mă, Doamne, să-mi însuşesc învăţătura lui Iov: să-i proiectez şi pe ei în planurile Tale absolute, care mie îmi scapă, dar pe care, chiar neînţelegându-le, trebuie să doresc să le accept cu supunere (sunt şi ei creaturile Tale) şi cu dragoste de Tine.
*
Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune. Este un gând care eliberează de ură. Lumea noastră, plină de imperfecţiuni, se află pe cea mai de jos treaptă a fiinţării: o inadecvată întrebuinţare a libertăţii datorită egolatriei noastre; fragilizarea binelui; obnubilarea adevărului; căderea în materialitate – supusă duratei şi morţii. Sunt cele mai grăitoare semne ale acestei prăbuşiri.
*
Libertatea, ca experienţă trăită, nu o percep decât în momentele mele de iubire de Dumnezeu, implicată în relaţiile: eu – lume, eu – tu. Dacă vreau, aşadar, să rămân liberă, nu trebuie să părăsesc tărâmul iubirii. În acest sens, se impune să-mi exersez mintea şi spiritul. De aceea, atenţie mare la raporturile mele cu cei mai apropiaţi de sufletul meu: mama, Tinu, copiii, nepoţii! Oricât de greu mi s-ar părea uneori. Ele, aceste relaţii, sunt pietrele de încercare ale sufletului meu.
Doar prin experienţa Iubire – Libertate, despre care vorbeam mai sus, sufletul iese oarecum din contingenţă, din vremelnicia haotică, participând la absolut.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
