Cluj, la 17 mai 1997
Recitit așa-zisul jurnal din 1973, cu adnotări din 1981. Nimic mai fals, mai deformat, decât impresia de ansamblu și, totodată, nimic mai exact decât evocarea trăirilor de moment. Un jurnal, dacă nu e ținut cu regularitate și dacă e reluat sporadic numai ca mijloc de descărcare sufletească în momente de criză, nu poate da decât o imagine deformată asupra totalității unei vieți.
Rezultat: prea multe tânguieli și reproșuri. Unde sunt bucuriile? Afecțiunile? Mai ales acestea! Vacanțele luminoase cu copiii, fanteziile noastre comune… Vlădeasa… Joaca…? De pildă, solicitarea, ferită de ochii lui Tinu, dar făcută de mine la îndemnul copiilor, de a înfia un copil de culoare din Biafra cea devastată de război și răspunsul negativ al Crucii Roșii internaționale, căzut tocmai în mâinile lui Tinu… Apoi, Vama Veche, yoga pe plajă, campare tot pe plajă, în cort sau în mașină, fierbând dimineața cafeaua pe nisip, la focuri mici de vreascuri și ciulini… partide nocturne de înot în mare… războiul mai amical cu grănicerii, dată fiind interdicția de a campa pe țărm, războiul mai aprig cu milițienii care ne demontau cortul… noi rezistând totuși până la capăt, în ciuda amenzilor… Mai era barul de la Vamă, destul de select pentru acel capăt de lume comunist, unde ne refugiam cu Tin-Tin pe vreme de furtună, savurând o cafea naturală cu un „kentișor“ alături… sau contemplând marea învolburată din fața noastră, când ne simțeam ca pe un vapor…. Dar scoica roșie și visul cu premoniția… când prieteni și grăniceri s-au mobilizat să-i găsească cealaltă jumătate… Au mai fost și zăpezile de la Bâlea… Urcușul cu Ada până la Lac în imensitatea albă… Scufundarea mea în nămeți, până la brâu, astfel încât nu mai puteam ieși, iar Tin-Tin m-a dezgropat cu un hârleț… Cu certitudine, în jurnal n-am vorbit destul despre toate aceste momente și altele asemănătoare, iar proporția între bucurii și amărăciuni nu e cea reală.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundația Academia Civică, 2009
