Cluj, la 20 noiembrie 1988
Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasa în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu o mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţa de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem. Nelegiuitele stridente şi ecouri venite din afară m-au smuls din centrul meu, aruncându-mă, neputincioasă, în cea mai periferică, dar şi cea mai vulnerabilă zona a fiinţei mele. Numai în acest perimetru e posibilă sfâşierea şi pulverizarea eului.
O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celulă din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsata ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi din fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni… şi, mai ales, cumplită spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine… sacrificat… Iar acum, acasă, în fotoliul meu… Tin-Tin liber… O generoasă pata de lumină pe covor… Cât n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cât n-aş fi dat doar pentru câţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Craciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci (mi-a dăruit-o mamă, cu vreo douăzeci de ani în urmă). Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gând de iubire sau de bucurie pentru ea…, fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva… Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Craciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întâlnirilor sacre.
Cluj, la 27 noiembrie 1988
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru experienţele spirituale pe care îmi permiţi să le fac. Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cât mai mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenta. Prezenţa Ta o percep că iubire de Tine (dar şi ca libertate, posibilă doar în spaţiul comunicării esenţiale), raportând-o, aceasta iubire de Tine, mereu la ceea ce mă înconjoară. Ajută-mă să fiu mai atentă la imediatul din jur: craciunica, azaleea, mamă, Tinu3, Tin-Tin, grădină, ciobul de cer printre crengi…, dar şi la ceea ce este dincolo de aceste realităţi…
Ce să fac însă cu miliţianul din poarta? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat… care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei, înţelegând prin libertate lipsa oricărei convulsii interioare, lipsa oricărei condiţionări de ură? Cum să mă feresc de închidere, de împuţinare şi uscăciune? Ajută-mă, Doamne, să-mi însuşesc învăţătura lui Iov: să-i proiectez şi pe ei în planurile Tale absolute, care mie îmi scapă, dar pe care, chiar neînţelegându-le, trebuie să doresc să le accept cu supunere (sunt şi ei creaturile Tale) şi cu dragoste de Tine.
*
Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune. Este un gând care eliberează de ură. Lumea noastră, plină de imperfecţiuni, se afla pe cea mai de jos treaptă a fiinţării: o inadecvată întrebuinţare a libertăţii datorită egolatriei noastre; fragilizarea binelui; obnubilarea adevărului; căderea în materialitate – supusă duratei şi morţii. Sunt cele mai grăitoare semne ale acestei prăbuşiri.
*
Libertatea, că experienţa trăită, nu o percep decât în momentele mele de iubire de Dumnezeu, implicată în relaţiile: eu – lume, eu – tu. Dacă vreau, aşadar, să rămân liberă, nu trebuie să părăsesc tărâmul iubirii. În acest sens, se impune să-mi exersez mintea şi spiritul. De aceea, atenţie mare la raporturile mele cu cei mai apropiaţi de sufletul meu: mamă, Ţinu, copiii, nepoţii! Oricât de greu mi s-ar părea uneori. Ele, aceste relaţii, sunt pietrele de încercare ale sufletului meu.
Doar prin experienţa Iubire – Libertate, despre care vorbeam mai sus, sufletul iese oarecum din contingenta, din vremelnicia haotică, participând la absolut.
Cluj, la 28 noiembrie 1988
Noi însumăm, se pare, două existențe. Una istorică, supusă unui şir lung de vicisitudini venite din afară şi din noi înşine. Acestea reuşesc până la urmă să pună stăpânire pe noi, stirbindu-ne identitatea esenţială. Cealaltă, absolută, ancorată în Eternă iubire de Dumnezeu (care trece dincolo de moarte), scapa cumva schimbărilor inconsecvente, determinate de timpul istoric. Ea este o benefică ancorare în permanenţă inalienabila a Spiritului Viu al lumii. Din păcate, condiţia noastră istorică degradata ne ascunde tot mai mult existenta (fiinţă) absolută din noi, până la a-i şterge uneori orice urmă. Această pierdere a limpezimii originare e consecinţă păcatului originar. În sens metafizic, păcatul originar este scindarea conştiinţei personalizate şi desprinderea ei, prin cunoaştere, de universal. Dar însăşi cunoaşterea noastră – prin desprinderea omului de Centrul său Esenţial – din intuitiv-globala, cum fusese la origine, devine fragmentara; din esenţială devine contingenta. În sens experimental, păcatul originar mai este şi moştenirea de la o generaţie la alta a unei mentalităţi (inconştiente), tot mai viciate, transmise de-a lungul timpului fiecăruia în parte, de societate, de şcoală, de familie.
Din Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, editor și prefață Ana Blandiana, Fundația Academia Civică, 2009
