Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”

Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”

posted in: O carte pe zi

…cam după o lună sau două după ridicarea soţului meu, am primit o invitaţie să mă prezint la Miliţie. Iarăşi spaimă, iarăşi noapte nedormită. Cum eram convinsă că nu mă voi mai întoarce acasă, i-am telefonat mamei mele să vină şi să rămână cu copiii. M-am prezentat la ora indicată, cu inima cât un purice. Într-un birou mic, în faţa unei mese, căpitanul, şeful Miliţiei noastre, cu un pistol pe care îl tot învârtea în mână, mă pofteşte să iau loc. În cele din urmă îmi spune că am o cameră liberă şi că vrea să-mi trimită un personaj important, cineva mare, să ocupe odaia. Am respirat uşurată. „Da, am o cameră liberă. E la dispoziţia Sfatului Popular”. Era vorba despre camera copiilor. Dormitorul nostru îl cedasem unui tânăr inginer, cunoscut. Rămăsesem cu holul, sufrageria şi un foarte mic birou. Era şi aşa prea mult pentru acele vremuri în care, pe lângă puşcării, teroare, lipsa de libertate, se rechiziţionau camere (în fiecare cameră câte o familie cu aragazurile înşirate în holuri, pe săli, sau 2-3 familii în bucătărie). Coabitarea a fost una din marile mizerii ale regimului. A doua zi s-a prezentat noul locatar. Era un colonel de Miliţie despre care am aflat mai târziu că făcea arestări, teroriza femeile, le lua bijuteriile. A sosit îmbrăcat civil, însoţit de doi militari înarmaţi. Gata, nu mai aveam linişte nici acasă. Lăsa uşa deschisă la camera lui, pe lângă care treceam când ne duceam la baie. Chema fetiţa la el, spunea că vrea să o adopte şi de câte ori mă prindea îmi spunea că el mă va ocroti, că trebuie neapărat să divorţez, să mă desolidarizez de soţul meu, căci altă soluţie nu am…

…De la Aprozar am fost dată afară. Directorul, un ardelean foarte cumsecade, mă chemase în biroul lui să mă anunţe că nu mai pot rămâne la postul meu. I se ceruse să mă mute la magazie, să car lăzi. „Să nu primeşti! Nu ne pot da ei cât putem noi suferi”. Şi aşa s-a încheiat activitatea mea de funcţionară la Obor. Încotro acum?

… Nopţile mele erau albe. Neobişnuită cu regimul de funcţionară, eram preocupată şi anxioasă. Apoi, dactilografia. Făcusem eu şcoală, dar formularele-tip…
Cu vremea, am învăţat, m-am obişnuit.
Dar prea târziu, cu paşi mari, mă apropiam de puşcărie…

… Atmosfera era aceeaşi. Arestările continuau, teroarea creştea, dar acum cel puţin aveam un statut, eram încadrată. Şi aşa alunecau zilele, una după alta, şi iată-mă în preajma zilei de 14 aprilie 1952…

… Pe la ora 9 a venit la noi să ne vadă un vechi prieten ce locuia în apropiere. L-am primit; am stat de vorbă cu el, cu mama, cu băiatul meu şi am mai uitat de durere. A plecat pe la ora 10. Am luat un piramidon şi, cu greu, am adormit. Deodată sună soneria. Mă trezesc brusc, era încă întuneric, ora 4-5 dimineaţa. Nu se luminase încă. Mama aleargă şi deschide uşa. Aud voci. Se deschide uşor uşa mea şi mama îmi şopteşte: „Fii liniştită! E un control pentru buletine.” Ce control! Trei indivizi intră în cameră: „Dumneavoastră, vă îmbrăcaţi şi ne urmaţi!”. „Am înţeles.” Nu mai tremur. A urmat o percheziţie superficială, de formă. Au luat ceva hârtii, scrisori, mai nimic. M-au condus până la baie să mă îmbrac. Băiatul meu s-a trezit şi el şi s-a sculat. Împietrise şi privea cu ochi mari, speriaţi. Mama tremura. Fratele şi cumnata mea nu erau în Bucureşti…

… Eram destul de liniştită, ca atunci când suferi un mare accident, şi pe moment nu simţi încă durerea. Indivizii au fost destul de civilizaţi. Nu m-au bruscat, chiar vorbeau încet să nu trezească fetiţa. Eram gata. M-am aplecat să o sărut. Credeam că doarme. Nu dormea, plângea înfundat. Am început să plâng şi eu. Mi-am luat rămas bun de la mama. Băieţelul meu m-a condus până la poartă. „Curaj, mămico!”. Un jeep ne aştepta. Începuse să se lumineze de ziuă. M-am suit în maşină cu valijoara lângă mine. Mi-am adus aminte că nu am ţigări. Începusem să fumez în nopţile de insomnie. Foarte amabili, însoţitorii mei s-au oprit la câteva tutungerii. Nu erau încă deschise. Am ieşit din Bucureşti. Încotro? Unde? În sfârşit maşina se opreşte. Cobor. Nu-mi amintesc pe unde am trecut, dacă am văzut ceva. Ştiu că am trecut o poartă, că am intrat într-un coridor lung şi o uşă s-a închis în urma mea. Am pătruns într-o încăpere îngustă cu bănci pe o parte. Privesc. Figuri cunoscute. Cody Taşcă (Cornelia Taşcă, n. 21 februarie 1908, Bucureşti. Arestată la 14/15 aprilie 1952, condamnată administrativ la 24 luni, motivul din fişa de încarcerare: „element dubios”. Eliberată la 25 aprilie 1954. Detenţia la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Bragadiru şi Târgşor. AIOCIMS, interviu nr. 124; ACIMS-RPC nr. inv. 71320) parcă a fost prima pe care am văzut-o. Erau multe, stăteau tăcute şi abătute, pe bănci. Era lotul meu: „Familii de foşti demnitari” – asta am aflat mai târziu. Apoi, rând pe rând suntem introduse într-o altă cameră, două câte două. Sunt cu Cody Taşcă. Ni se iau amprentele digitale, fotografii din faţă şi profil, date personale. Fusesem ridicată pe numele de Potârcă, deşi eram divorţată şi purtam acum numele meu de fată. Divorţasem împinsă de prieteni şi de mama mea, care credea că aşa voi fi mai apărată şi vom scăpa de veşnicii turnători…

… Cody e fiica prof. Taşcă (Gheorghe Taşcă, n. 30 ianuarie 1875, Bălăbăneşti (Galaţi), economist, profesor doctor, membru corespondent al Academiei Române, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, ministru plenipotenţiar al României la Berlin (1930-1933), ministru al Industriei şi Comerţului. Arestat la 5/6 mai 1950 în lotul foştilor demnitari. Decedat la 12 martie 1951 în penitenciarul Sighet. AIOCIMS interviu nr. 124, 1347; ACIMS-RSC Penit. Sighet), ţărănist şi el, fost ministru la Berlin. Sora ei mai mare, Flory Filotti, era liberă, deşi soţul ei fusese în diplomaţie. Cody nu fusese nici ministreasă şi habar nu avea de politică. Avea o mică slujbă unde muncea foarte mult, şi era atât de obosită încât, atunci când era posibil (doar la Ghencea), dormea cât putea. Frumoasă figură Cody, liniştită şi curajoasă, a fost o bună tovarăşă de suferinţă.
Cireşica Tătărescu (Cireşica Tătărescu, n. 27 iunie 1902, Brăila, funcţionară. Arestată la 14/15 aprilie 1952, condamnată administrativ la 24 luni, motivul din fişa de încarcerare: „element dubios”. Eliberată la 25 aprilie 1954. Detenţia la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, Târgşor. ACIMS-RPC nr. inv. 17654) se măritase de puţin timp cu generalul Tătărescu (Alexandru Tătărescu, n. 17 iunie 1888, general, fruntaş P.N.L. în judeţul Gorj, frate cu Gh. Tătărescu . Arestat la 5/6 mai 1950. A murit în închisoarea Sighet la 20 iunie 1951. (ACIMS-RSC Pen. Sighet; „Memoria închisorii Sighet”; C. Ioniţoiu, Dicţionar Ş-Z, Ed. Maşina de Scris, 2010). Era văduva avocatului şi deputatului Arjoceanu, fruntaş ţărănist la Târgu Jiu. A convins-o generalul să se mărite cu el. Vai şi amar! Era la el la moşie când moşierii au fost izgoniţi de la moşiile lor numai cu ce aveau pe ei şi se refugiaseră amândoi la Bucureşti la fiul Cireşicăi, doctorul Radu Arjoceanu (Radu Arjoceanu, n. 21 mai 1925, Târgu Jiu, medic. Arestat la 14/15 aprilie 1952, condamnat administrativ la 24 luni, motivul din fişa de încarcerare: „element dubios”. Detenţia la Ghencea şi Mănăstirea. Eliberat la 4 martie 1953. ACIMS-RPC nr. inv. 3040). Generalul Tătărescu a fost ridicat, ca şi bărbaţii noştri, la 5 mai 1950, fiind fratele lui Guţă Tătărescu (Gheorghe Tătărescu, n. 21 decembrie 1886, Craiova, fruntaş P.N.L., în mai multe rânduri preşedinte al Consiliului de Miniştri, apoi liderul unei dizidenţe liberale, ministru de externe în guvernul Petru Groza. Ridicat de Securitate (2 martie 1949), de la moşia sa de la Poiana, judeţul Gorj, i s-a impus domiciliu obligatoriu la locuinţa sa din Bucureşti. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet, apoi eliberat în vara anului 1955. Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului-Memorial Sighet (în continuare ACIMS); C. Ioniţoiu, Dicţionar Ş-Z; „Memoria închisorii Sighet”). Şi aşa a intrat şi Cireşica în lotul nostru ca musca-n lapte. E o femeie înaltă şi slabă. Ştiam de la soţul meu, care îmi vorbise despre ea, că fusese o femeie frumoasă şi vestită gospodină…
E aici, printre noi, şi soţia (Sofia Petrescu, n. 5 octombrie 1894, Bucureşti. Arestată la 14/15 aprilie 1952, condamnată administrativ la 24 luni, motivul din fişa de încarcerare: „element dubios”. Eliberată la 19 aprilie 1954. ACIMS-RPC nr. inv. 55213) lui Titel Petrescu (Constantin Titel Petrescu, n. 2 februarie 1888, Craiova, preşedintele Partidului Social Democrat, apoi P.S.D. Independent, ministru de stat. Arestat la 5 mai 1948, a fost condamnat la „temniţă grea pe viaţă“, pentru „crimă de înaltă trădare”. A trecut prin penitenciarele Sighet şi Râmnicu Sărat. Eliberat  la 16 decembrie 1955, fiind grav bolnav. ACIMS; ACIMS-RPC nr. inv. 17175; „Memoria închisorii Sighet”). Îi spuneam „măturica”, căci toată ziua umblă cu mătura prin cabană să facă curăţenie. Blândă şi dulce persoană! Cunoştea pe de rost slujba religioasă, şi duminica dimineaţă stăteam în jurul ei şi o ascultam. Ştia şi o mulţime de rugăciuni.

 

Din Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”, editor Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, 2011