Era iarnă. Ger, zăpadă, mizerie cumplită. Ni s-au dat la magazie haine penale de iarnă. Fustă și jachetă în dungi. Aspre, țepene, necălduroase. Mi s-a dat un număr prea mare și m-am dus la magazie să le schimb. Purtam o glugă ce se lega la spate prin două benzi. Nebunul nostru de comandant clăpăug m-a înhățat de baierele glugii și a început să mă zgâlție: „Tu, ce cauți aici?” „Am venit să-mi schimb hainele. Sunt prea mari.” Le-am schimbat totuși, și-am avut buna inspirație să păstrez haina de blană roasă, pe care o îmbrăcam pe sub costumul penal și legată strâns la mijloc cu o sfoară găsită, ca să mă apere de frig. Dar ce te poate apăra la -10° -15°, când stai 9-10 ore afară, în ger și vânt, plus cei 7 km de drum? Nimic. Degeaba trening, pulovere de lână, cizme de cauciuc cu ciorapi de lână, ziare, hârtie, dacă găseam. Nu era Siberia cu -40°, dar nici departe nu eram. Frigul pătrundea până în măduva oaselor.
Ne duseseră la magazie să depunem ce aveam în plus, să luăm strictul necesar. În ajun, discuții. Ce păstrăm, ce lăsăm. A doua zi, pe măsură ce una dintre noi se întorcea de la magazie, arăta ce și-a oprit. „Credeți că e bine?” Aprobări, dezaprobări. Am râs cu hohote la apariția Aneticăi Lugoșianu. Primise tot felul de haine, palton, balonseide. Și cu ce a apărut? Cu o căptușeală de la palton din oaie, cu piele pe afară și din care îi ieșea la spate o codiță de oaie, părea chiar că sare în sus. Ea, încântată, ne arăta ce isteață a fost și se învârtea cu oaia pe ea. „Nenorocito, ce ai făcut? Asta se va uda la ploaie și zăpadă.” Se uita la noi cu ochii mari, apoi la toaleta ei, noi râdeam în hohote, iar ea a început să plângă în hohote.
Plecarea din colonie (colonia de muncă Popești Leordeni, n.ed.) era o tortură. Trebuia să coborâm „Golgota”, care era acum înghețată, lunecoasă… Ningea, pământul era înghețat bocnă. Noi lucram la diguri. Așa lucrasem și vara, aproape tot timpul. Dar de unde atunci ne frigea soarele, praful de pe diguri se lipea de noi și când ne turnam apă în cap, ea șiruia pe noi și deveneam un fel de zebre, în așa hal de murdare eram că ne uitam una la alta și nu ne mai recunoșteam. Acum înghețam îndată ce ne opream din muncă. Întâi dădeam zăpada la o parte și apoi ridicam digul. Milițienii își făceau un foc mare și stăteau în jurul lui. Din când în când ne duceam și noi să ne încălzim la foc, dar te perpeleai pe-o parte, înghețai pe alta – și reluai munca. Când erai lac de apă și îți desfăceai hainele, când erai sloi de gheață. (…)
La întoarcere picioarele înghețau și se desghețau singure de câte 7-8 ori pe rând. Și adormeam mergând. Ca soldații la război.
Erau uneori și zile însorite. Priveliștea era într-adevăr magnifică. Dar o mai puteam gusta? Copacii erau îmbrăcați într-o pojghiță de gheață, păreau de cristal și străluceau în razele soarelui. (…)
Zilele când rămâneam în colonie erau mai lungi, mai grele, mai sufocante. Mai cârpeam, povesteam, discutam, dar ce greu curgea nisipul orelor. Ne priveam, cu privirea aceea grea de suferință, una pe alta, dintr-un prici în altul și dădeam din cap și oftam din adâncul inimii.
Cella se ținea de capul meu să mănânc. „O lingură pentru Tudor, o lingură pentru Voichița”, mă silea căci nu mâncam aproape nimic și slăbisem cumplit. Nu mâncam decât pâinea și puținul ce-l aveam din pachet. Și plângeam, continuam să plâng.
din Dorina Potârcă, Aminitirile unui ”element dubios”, editor Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2011
***
Dorina Ştefania Potârcă (n. Marinescu), profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet).
Arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani.
A fost eliberată la 19 aprilie 1954, fiind apoi obligată să se angajeze în diverse posturi fără legătură cu pregătirea sa profesională: muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Abia în 1957 a fost reprimită în învăţământ ca profesoară suplinitoare.
