În sfârșit, un prieten mi-a găsit o slujbă la birourile Aprozarului din Obor. Făceam sau copiam fișe de materiale. Eram fericită că am o slujbă și sunt încadrată.
În timp ce funcționam acolo, și cam după o lună sau două după ridicarea soțului meu, am primit o invitație să mă prezint la Miliție. Iarăși spaimă, iarăși noapte nedormită. Cum eram convinsă că nu mă voi mai întoarce acasă, i-am telefonat mamei mele să vină și să rămână cu copiii. M-am prezentat la ora indicată, cu inima cât un purice. Într-un birou mic, în fața unei mese, căpitanul, șeful Miliției noastre, cu un pistol pe care îl tot învârtea în mână, mă poftește să iau loc. În cele din urmă îmi spune că am o cameră liberă și că vrea să-mi trimită un personaj important, cineva mare, să ocupe odaia. Am respirat ușurată. „Da, am o cameră liberă. E la dispoziția Sfatului Popular”. Era vorba despre camera copiilor. Dormitorul nostru îl cedasem unui tânăr inginer, cunoscut. Rămăsesem cu holul, sufrageria și un foarte mic birou. Era și așa prea mult pentru acele vremuri în care, pe lângă pușcării, teroare, lipsa de libertate, se rechiziționau camere (în fiecare cameră câte o familie cu aragazurile înșirate în holuri, pe săli, sau 2-3 familii în bucătărie). Coabitarea a fost una din marile mizerii ale regimului. A doua zi s-a prezentat noul locatar. Era un colonel de Miliție despre care am aflat mai târziu că făcea arestări, teroriza femeile, le lua bijuteriile. A sosit îmbrăcat civil, însoțit de doi militari înarmați. Gata, nu mai aveam liniște nici acasă. Lăsa ușa deschisă la camera lui, pe lângă care treceam când ne duceam la baie. Chema fetița la el, spunea că vrea să o adopte și de câte ori mă prindea îmi spunea că el mă va ocroti, că trebuie neapărat să divorțez, să mă desolidarizez de soțul meu, căci altă soluție nu am. Apoi a devenit mai insistent. Dacă ieșeam seara în balcon, ieșea și el în balconul camerei lui și începea conversația. Într-o seară mi-a spus că mă invită la cinema; luase două bilete: „Cum îndrăznești dumneata, colonel de Miliție, să ieși cu o burgheză ca mine? Vrei să-ți compromiți cariera?” Am refuzat. Și așa trăiam terorizată.
…Începusem să vând lucruri pentru a trăi. Nopțile nu puteam dormi. La ora 6 dimineața plecam la slujbă. Muncă stupidă; mă întorceam frântă de oboseală. Somnul nu venea, deși mă îndopam cu calmante. Eram prea chinuită de griji; sentimentul hăituirii nu mă părăsea.
…Primul gând a fost să-mi găsesc iar un loc de muncă. Începe goana: cereri, autobiografii, stat la uși ceasuri întregi. Nimic. Văzând că în învățământ nu am nicio șansă, mă înscriu la o școală de steno-dactilografie cu cursuri de trei luni. Mă apuc de muncă serios. După cursuri, acasă, băteam noaptea până la ora 1-2 la mașina de scris (avea mama una mică). Fiind foarte cald, lăsam ferestrele deschise. Curent, eu slăbită, răcesc rău. Congestie pulmonară. Doctor, medicamente, de unde? Puținii bani pe care îi avusesem se topeau văzând cu ochii. Încep să vând cu ochii închiși, pe nimic, puținul ce scăpasem.
…Deodată sună soneria. Mă trezesc brusc, era încă întuneric, ora 4-5 dimineața. Nu se luminase încă. Mama aleargă și deschide ușa. Aud voci. Se deschide ușor ușa mea și mama îmi șoptește: „Fii liniștită! E un control pentru buletine.” Ce control! Trei indivizi intră în cameră: „Dumneavoastră, vă îmbrăcați și ne urmați!”. „Am înțeles.” Nu mai tremur. A urmat o percheziție superficială, de formă. Au luat ceva hârtii, scrisori, mai nimic. M-au condus până la baie să mă îmbrac. Băiatul meu s-a trezit și el și s-a sculat. Împietrise și privea cu ochi mari, speriați. Mama tremura.
„Ce să iau cu mine? Mă duceți la Canal?” „Nu știm unde veți fi dusă, dar luați ce e strict necesar. Luați-vă și lucruri groase.”
din Dorina Potârcă, Aminitirile unui ”element dubios”, editor Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2011
