În primele zile de primăvară, iarăși „pritocirea”, iarăși ore întregi în picioare cu bagajul lângă noi. În sfârșit, iarăși camioanele, „Mișcă! Mișcă!” și îmbarcarea. Încotro? Sculate în zori și pornite de-abia după masă, am sosit către seară la Ferma Pipera, moarte de oboseală, cu mâncarea rece ce ni se dăduse la Ghencea: o bucată de pâine, marmelada și atât. Acolo nu se aștepta nimeni să sosim. Erau comandantul, milițienii, dar nici paturi, nici mâncare, nimic. Nu fuseseră anunțați că sosim. Eram cam 100 de femei. Bineînțeles, percheziția de rigoare. Atunci mi-am spart oglinjoara, pe care o păstram la talpa piciorului între două perechi de ciorapi groși, cu indispensabilul ac de cusut. Ne-am culcat pe scânduri, goale, fără paie, fără nimic. Am căzut moarte de oboseală, dar rar mi s-a întâmplat să dorm buștean ca în acea primă noapte la Pipera. În zori am fost sculate și duse să ne umplem saltelele cu paie (simpli saci), apoi să curățăm baraca, să ne luăm paturile în primire. Erau așezate pe un singur rând la perete, fără al doilea rând deasupra. Aveam și despărțitură cu dușuri. Baraca era largă și o făcusem locuibilă… Erau aici foarte multe fete și femei frumoase. Noi, grupul „ministreselor”, nu ne despărțisem.
…A sosit și primul vorbitor, după ce am fost aduse la Pipera. Mi-au venit copiii cu mama. Erau drăguți, îngrijiți. Băiatul mi-a spus că merge tot la Sf. Sava la școală, că avea același diriginte. Nu era adevărat. Fusese dat afară și era deja muncitor. Urma școala la „Seral” (asta am aflat mai târziu). Câte îndurase! Fetița mi-a mărturisit că nu mai merge la școală – era în clasa a V-a – dar că are niște colegi cu care își face regulat lecțiile. Și ea fusese dată afară, deși învățământul primar era obligatoriu. Prin câte trecuse sărmana mama umblând cu cererile de la o școală la alta, fiind respinsă peste tot, fără motivare. Vorbitorul, zi așteptată o lună întreagă, căci nu trăiam decât în așteptarea lui, și, apoi, ce tristețe, ce cădere în disperare.
din Dorina Potârcă, Aminitirile unui ”element dubios”, editor Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2011
***
Dorina Ştefania Potârcă (n. Marinescu), profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet).
Arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani.
A fost eliberată la 19 aprilie 1954, fiind apoi obligată să se angajeze în diverse posturi fără legătură cu pregătirea sa profesională: muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Abia în 1957 a fost reprimită în învăţământ ca profesoară suplinitoare.
