Ce este comucidul
Ei bine, acesta este ”comucidul celor 1000” din comuna Mahala, din nordul Bucovinei.
Cam prin dreptul comunei Tărăşăuţi şi Noua Suliţa, am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentru a trece graniţa în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruşi, rămăseseră în urma noastră.
Zăpada era mare, încât ne înfundam în zăpada până-n gât.
În acest infern noi nu mai ştiam încotro s-o luăm. O parte – cei mai mulţi – au luat-o pe gheaţa Prutului, tocmai în raza puştilor mitraliere. Dintre aceştia, puţini au rămas teferi, câţiva, iar restul răniţi şi morţi (…).
În zilele noastre au devenit de largă folosinţă termenii holocaust și terorism, care definesc foarte bine, – într-un singur cuvânt – crimele comise împotriva evreilor și crimele făcute de terorişti, cu scop de exterminare. Aceste expresii uşurează mult comunicarea între oameni şi fac uşor de înţeles categoria crimelor despre care se vorbeşte. Azi, toată lumea le cunoaşte semnificaţia.
Nu există o asemenea sintagmă pentru definirea crimelor făcute de comunişti, în numele ideologiei comuniste începând cu asasinarea familiei Imperiale a Tarului Nicolae al II-lea[2] şi continuând cu asasinarea celor 22.000 de ofiţeri polonezi la Katyn, uciderea ţăranilor în timpul colectivizării forţate – prin înfometare deliberată sau împuşcare – (vezi înfometarea deliberată din Ukraina etc.), şi în ce ne priveşte, crimele de la Lunca şi Fântâna Albă și genocidul deportaţilor în Siberia.
De aceea, nu trebuie să surprindă pe nimeni apariţia sintagmei care lipsea: comucidul.
Această sintagmă, defineşte – tot cu un singur cuvânt crimele făcute de comunişti, sau în numele ideologiei comuniste, sub orice formă şi în orice loc s-au comis.
Iată exemplul masacrului de la Lunca[3] din 6/7 februarie 1941 – de care ne ocupăm – foarte bine camuflat de NKGB şi istoria comunistă dar în egală măsură, ignorat şi de istoriografia post comunistă – încât acest masacru sovietic, cât şi seria celor care au urmat (Fântâna Albă[4] etc) sunt aproape necunoscute, deşi numărul victimelor românilor bucovineni de la ”zidul Prutului” este mult mai mare decât cei omorâţi la zidul Berlinului[5], care – bună dreptate – a revoltat întreaga Europă, iar cei vinovaţi au dat socoteala.
Numai la Lunca, au fost ucişi prin împuşcare peste 4oo de oameni, majoritatea din satul Mahala, după care alte 602 persoane din Mahala[6], au fost deportate în Siberia fără justificare, fără judecată, fără condamnare – de unde puţini s-au mai întors.
Deci în total 1000 de victime dintr-un singur sat, într-un singur an.
Dacă studiem tabelele[7] cu cei 602 deportaţi în Siberia pe structură de vârstă, observăm că printre ”duşmanii poporului” trimişi la exterminare, 210 sunt copii sub 15 ani, 98 sub 7 ani şi 26 între 1şi 2 ani.
Ce ameninţare la adresa regimului comunist sovietic reprezentau aceşti copii? Cu certitudine nici una. Sunt crime de dragul crimei, sau ”crime ideologice”.
După ce am văzut ce este comucidul, să vedem în continuare, modul în care a fost realizat în satul nostru Mahala. Faptele vor fi descrise după mărturia contemporanilor sau participanţilor la aceste tragedii.
Cine nu crede, nici în aceste mărturii, să se ostenească până în cimitirul din satul Mahala, raion Noua Suliţa unde crucile celor omorâţi, înclinate de vreme, stau azi mărturie de necontestat, întocmai ca şi morţii găsiţi în gropile de la Katyn.
În imagine: Tatăl comucidului: I.V. Stalin şi executantul comucidului: L.P. Beria – fac o vizită pe aerodromul de lângă oraşul Smolensk, (aproape de Katyn), în 10 aprilie 1940, chiar în perioada când la Katyn se făceau execuţiile prizonierilor polonezi.
Scopul vizitei: sădirea un copac…chiar pe aerodrom. Atât! Câtă duioşie, câtă gingăşie sufletească avea ”genialul”.
Iata modelul crimelor comunismului: planificate – oficializate – controlate în teren.
Acesta-i comucidul.
Să revenim la comucidul din comuna Mahala.
MASACRUL DE LA LUNCA
Mărturia scrisă a unui contemporan al evenimentului
”Starea morală a populaţiei (gospodarilor) se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Fiecare caută să scape şi să fugă în România.
Persecuţiile, intrigile se înteţeau din zi în zi.
Ţăranul, lăsându-şi gospodăria, soţia şi copiii, lua drumul pribegiei, mai ales acei care erau de nuanţe naţionaliste.
Unii au trecut graniţa în toamna anului 1940, însă cei mai mulţi au căutat să treacă în lunile ianuarie şi februarie 1941.
Tinerii băieţi au fost chemaţi la primărie şi li s-a spus că vor fi luaţi în armată şi duşi departe în Rusia, unde vor face stagiul militar. Tot aşa şi fetele şi tinerii gospodari vor fi duşi la lucru în Rusia.
Văzând aceasta, tot tineretul se sfătuieşte şi se hotărăşte să treacă în România. Formându-se un grup mare de tineri, fete şi gospodari şi în seara zilei de 26 ianuarie 1941 au forţat graniţa să treacă în România.
Trădaţi (e vorba de unul Marieş, originar din Jucica şi însurat în Ostriţa) a reuşit să treacă graniţa numai Lizei Ion.[10] Unii s-au întors acasă datorită fugii, iar mulţi au fost prinşi sau împuşcaţi.
Peste 10 zile în seara de 6 februarie 1941, pe un ger şi viscol mare, un număr de 370 persoane din Buda, Mahala şi Cotul Ostriţei, s-au strâns lângă Cotul Ostriţei, (…) au pornit spre Mamorniţa, ca de acolo să treacă Prutul în România, fiind mai aproape. Trădaţi şi de astă dată, au fost surprinşi de mitralierele bolşevice, au fost seceraţi şi prinşi şi numai trei persoane[11] din Buda, au reuşit să treacă graniţa: Nica Mihai Huzun Ion a lui Dumitru şi Cataranciuc Dumitru a lui Ion.
Au fost prinşi sau împuşcaţi: Maslovschi Florea, Ilinciuc Ilie a lui Ursachi, Bodnar Niculai, Lizei Petru, Lizei Constantin, Grigoraşciuc Ştefan a lui Gheorghe, Vorliciuc Ion a lui Ilie, Popiciuc Petru, Dalhu (?) Constantin şi fraţii Ilie şi Vasile Cataranciuc a lui Ştefan.
Persecuţiile au crescut la extrem,[12] populaţia nu s-a descurajat şi numai după o săptămână, în seara de 13 februarie 1941, mai bine de jumătate din toate cele trei sate, s-au strâns iarăşi lângă Cotul Ostriţei cu intenţia de a forţa iarăşi graniţa. Discutând şi văzând că zăpada şi gerul e foarte mare, au renunţat şi s-au întors înapoi la casele lor.
Începe calvarul, mai ales pentru familiile celor care au trecut, au fost prinşi sau împuşcaţi”
Mărturia lui Ilie Horoşinschi participant la comucidul de la Lunca
„Adunarea a fost pe malul Prutului, pe ţarina cotenilor, sub Dealul Mare (…). Acolo, după multă aşteptare, ne-am strâns cam multişori, cam prea mulţi pentru scopul în care eram adunaţi. Erau din Horecea cam 15, din Ostriţa cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 persoane, din Mahala.
Erau bărbaţi în vârstă de 30-40 ani şi mulţi tineri, ba chiar şi câţiva copii de 16-18 ani. Am aşteptat să ne vie o iscoadă[15], după cum a fost înţelegerea, care să ne conducă înspre graniţa românească.
În sfârşit, văzând că nu mai vine nimeni, am plecat singuri cu nădejdea în Dumnezeu şi cu cele 30 arme, 25 revolvere, 8 grenade şi o puşcă mitralieră ce o aveam cu noi. Am luat-o spre malul Prutului în jos, mergând până la vale de Tureni Mamorniţa, pe unde am trecut Prutul si am luat-o razna spre Herţa.
Aproape de orăşel, câţiva dintre noi au distrus sârmele de telefon. Am poposit ceva, mâncând care ce avea, şi apoi pe sub Herţa ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut.
Dar, dacă nu-i noroc nu-i, căci numai după câţiva paşi am auzit cu groază împuşcături de mitralieră.
Conducator nu aveam şi nefiid nici unul dintre noi care să cunoască terenul şi mai ales graniţa, am rămas toţi năuci. Nu ştiam încotro s-o luăm.
Grănicerii ruşi[16] ne-au simţit si trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresaţi s-au repezit asupra noastră.
Undeva la vale se mai auzea Prutul, în partea care fiind mai repede nu îngheţase.
O parte dintre noi, printre care am fost şi eu, Toader Dascaliuc, Ion Spanusa, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieşeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi.
Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun, când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două şi în sfârşit, îngroziţi şi înnebuniţi de frică, am auzit o voce caldă de soldat, român: “Vino încoace, frate!”.
Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii ruşilor din urmă, şi am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României.
Până când au mai venit câţiva de-ai noştri, 30-40, ne-am mai întreţinut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români şi după ce ni s-au dresat acte, am fost duşi la Legiune, la Dorohoi, şi în fine eliberaţi la Rădăuţi, de unde ne-am împărţit, fiecare unde l-a îndreptat mintea.
Eram străini în ţară la noi, dar mulţumiţi că am scăpat de cizma bolşevică şi steaua lui Stalin.
Trădarea
Măcar că au fost mulţi cei ce s-au pornit înspre România, dar dacă nimeni dintre conducători nu ştia, se putea întâmpla să treacă în România întreg grupul. Dar ca la toate întâmplările mai mari din lume, într-un sat de români s-au găsit câţiva trădători care în orbia lor sufletească au anunţat la Primăria locală că un grup de mahaleni pleacă spre România, vroind a trece frontiera prin dreptul satului Tărăşăuţi.
Printre aceşti trădători a fost unul din Cotul Ostriţei Florea a lui Simion Drobotă care a indicat şi locul şi ora precisă pe unde aveau să treacă cei sătui de bolşevici.
Acesta, după dezrobire, a fost bătut foarte crunt de câţiva mahaleni, iar el de frică umbla mai mult fugar. Jandarmeria locală îl urmărea.
Întrucât a fost la conducerea satului Cotul Ostriţei, avea la activul său multe fapte rele.
Într-o zi a fost aflat în locuinţa unui sătean şi el simţindu-se gata de a fi prins, s-a suit în pod şi de acolo, ieşind pe acoperiş, şi-a dat drumul într-o râpă, (casa era pe marginea unei râpe). Lovit în căderea lui, a fost dus la spital, unde a sucombat, mântuindu-se satul de aşa o stârpitură de om.
Primăria din Cotul Ostriţei a anunţat raionul de la Sadagura, care, la rându-i, a anunţat legiunea de grăniceri. Astfel că atunci când românii noştri au ajuns la frontieră, grănicerii puseseră mitraliere capcăni şi-şi aşteptau prada.
Dacă întreg grupul nu fugea pe gheaţa Prutului se salvau mult mai mulţi, dar aşa, cei mai mulţi au fost ucişi şi răniţi.
Parte au fost ucişi de grăniceri, fiind străpunşi cu baionetele, iar parte răniţi mai puţin, sau slăbiţi şi nemaiputând fugi, au fost luaţi şi duşi la pichetele grănicerilor.
Cadavrele celor morţi au fost aruncate în Prut, fiind traşi cu căngile a doua zi. În mânia lor, grănicerii ruşi, chiar dintre cei sănătoşi, pe câţiva i-au împuşcat.[17]
Puţinii care au mai rămas au fost duşi la Cernăuţi şi aruncaţi în închisori. După un timp oarecare câţiva, cei mai aspru pedepsiţi au fost transportaţi în Rusia.
Dintre aceştia, unul Florea lui Gheorghe Bujniţă a fugit din închisoare. Povesteşte el că într-o noapte, când nimeni nu se mai mişca, a ieşit pe geam, dintr-o închisoare din al doilea etaj şi şi-a dat drumul pe burlane.
Închisoarea era păzită de santinele şi de câţiva câini neadormiţi. Dumnezeu însă aşa a făcut încât tocmai în noaptea aceia santinelele şi câinii au adormit şi aşa printre ei a sărit şi gardul de zid de la închisoare şi a ieşit în larg. De acolo numai prin câmp şi în genere numai după câteva zile a ajuns în satul Boian şi acolo a rămas până ce au venit românii”.
Aici se termină impresionanta mărturisire scrisă a lui Ilie Horoşinschi.
*
Jertfa a fost mare, fiindcă au fost trădaţi şi grănicerii îi aşteptau pregătiţi pentru masacru, cu mitraliere şi câini. Aşa cum au povestit ulterior câţiva oameni din Lunca, morţii au fost aruncaţi în trei mari gropi comune, nu departe de Prut.
Cei care se mai zbăteau în spasmele morţii au fost omorâţi cu lopeţile.
La reîntoarcerea românilor în 1941 s-au făcut cercetări în zona masacrului, dar nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă din cele trei, cu 107 persoane. Unii dintre morţi zăceau îmbrăţişaţi.
Din cauza ploilor mari, Prutul s-a revărsat şi a înămolit terenul cu celelalte două gropi comune, peste care au crescut bălării şi nu au mai putut fi găsite.
Cei 107 tineri dezgropaţi în iarna anului 1941/42 au fost aduşi acasă de către mahaleni cu săniile şi depuşi în curtea bisericii, unde s-a făcut slujba religioasă, apoi au fost aşezaţi creştineşte în cimitir.
De la aceste evenimente a trecut peste o jumătate de secol. Ele au rămas însă în memoria colectivă a satului.
[1]Preluată din Enciclopedia Wikipedia.
[2] Familia Imperială a fost executată la ordinul lui Lenin în 17 iulie 1918. (Vezi Raportul Iacov Iurovski, cu privire la executarea familiei imperiale)
[3] Ion Nandriş, Satul nostru Mahala, Ed Tipotrib, Sibiu, 2001, p 231.
[4] Vasile Ilinca, Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei – Fântâna Albă, Suceveni, Lunca, Crasna, Ijeşti- Oradea, 2003.
[5] Oficial numărul celor morţi la zidul Berlinului este de 136. Neoficial ar putea fi mai mulţi.
[6] Deportările s-au făcut în trei valuri : 20 iulie 1940 (oficialităţile), 22 mai 1940 şi 12/13 iunie 1941. Vezi listele originale cu deportaţii.
[7] Tabelele originale, cu numele celor 602 deportaţi din Mahala, certificate pentru exactitate de primarul şi secretarul Primăriei Mahala, se găsesc în arhiva dr. Gh. Nandriş.
[8] Ordinul de execuţie a fost semnat de NKVD, în 5 martie 1940, iar executiile s-au desfăşurat între 3 aprilie şi 9 mai 1940 (sursa: Enciclopedia Wikipendia)
[9] Peste 70 de ani, exact în 10 aprilie 2010, de un copac al aerodromului din Smolensk s-a agăţat aripa avionului prezidenţial polonez, omorând astfel preşedintele Poloniei, şi alţi 94 demnitari, veniţi să comemoreze asasinatul de la Katyn. Să fi fost copacul sădit de I.V. Stalin?! …
[10] Alte surse afirmă că numărul celor trecuţi în România a fost mai mare. „Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România“ (citat din Enciclopedia Wikipedia).
[11] Un participant direct la acest eveniment – Ilie Horoşinschi –apreciază că numărul celor care au reuşit să treacă graniţa în România este de aproximativ 30-40 (apropiat de numărul de 57 persoane citat în Enciclopedia Wikipedia).
[12] ”Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată”. (citat din Enciclopedia Wikipedia, din Masacrul de la Fântâna Albă).
13 Supravieţuitor al masacrului de la Lunca, din 6-7 februarie 1941. Manuscrisul original al lui Ilie Horoşinschi este în arhiva dr. Gh.Nandriş.
[14] Numărul exact al persoanelor din acest convoi, este greu de precizat cu certitudine. În Enciclopedia Wikipedia, participanţilor din acest convoi este estimat la 500 persoane.
[15] Călăuză.
[16] ”Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.(…) Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane”. (citat din Enciclopedia Wikipedia, articolul Masacrul de la Fântâna Albă).
[17] Modul de producere a masacrului, este aproape identic cu cel de la Fantana Albă, descris în Enciclopedia Wikipedia din care citez: ” După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin[4] cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul”.
articol preluat de pe site-ul www.memoria.ro
http://www.memoria.ro/studii/cercetatori_independenti/comucidul_sovietic/66801/
