Rareori experienţa unei „victime a comunismului” (noţiune de care sociologii „politic corecţi” au început să se plictisească, considerând-o un balast al istoriei, iar istoricii „politic corecţi” o interoghează asupra conotaţiilor politice, trecând-o printr-un fel de „verificare de cadre”) este atât de fin disecată ca în această carte. Doctorul Nicu Ioniţă, medicul Nicu Ioniţă a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iaşi. Cariera care i se deschidea promiţător înainte a fost întreruptă brusc de arestarea sa inopinată şi de condamnarea sa la şase ani de închisoare, de către un tribunal militar (deşi era un civil) şi pe baza articolului 209: „uneltire contra ordinii de stat” (deşi nu „uneltise” şi nu avea de gând să „uneltească”, decât, cel mult, nu era de acord cu actele şi crimele revoltătoare ce se petreceau în ţară).
Cei şase ani de anchetă, muncă forţată şi închisoare l-au purtat prin închisorile Galata şi Suceava, apoi prin infernul de la Jilava, prin „experimentul de la Piteşti” şi apoi prin lagărele de muncă forţată. Experienţa cea mai năucitoare a trăit-o la Piteşti (deşi ca decor şi înfăţişare dantescă Jilava i se păruse de nedepăşit). Doctorul, „banditul” Nicu Ioniţă a trăit infernul „experimentului” (cât de ştiinţific sună acest cuvânt!) şi a fost unul din foarte puţinii care au reuşit să nu cedeze torturilor bestiale ale colegilor care îi cereau – nici mai mult, nici mai puţin – decât să „spună adevărul”.
Adevărul adevărat îl aflăm din această carte, care este în acelaşi timp un jurnal al ororilor de la Piteşti (a se citi capitolul IV – „Teroarea în acţiune”), inegalabil prin precizie epică şi disecţia psihică şi, în plus, un studiu ştiinţific de mare valoare.
Medicul care şi-a petrecut anii tinereţii aruncat în bolgiile infernului concentraţionar a trăit şi după eliberare calvarul pe care i-l impunea statutul de fost deţinut politic. Până la 43 de ani n-a fost lăsat să practice decât munci inferioare, iar în anii de după readmiterea în corpul medical a trecut prin secţiile cele mai grele ale spitalului din Paşcani.
Această generoasă – prin suferinţă şi abnegaţie – experienţă i-a dat însă materia primă pentru studiul pe care îl publicăm. Atât prin rigurozitatea analizei psiho-traumei sociale şi politice (inedită în literatura noastră medicală), cât şi prin concluziile acestei analize inteligente şi bazate pe trăirile proprii, cartea domnului doctor Nicu Ioniţă este un eveniment ştiinţific şi memorialistic. Medicul şi-a oferit nu numai propriul timp, ci şi propria viaţă intimă pentru a ne arăta ce a fost uitat înainte de a fi fost cunoscut: sacrificiul şi demnitatea foştilor deţinuţi politici.
Romulus Rusan
Cei din purgatoriu
Întreaga suită de factori negativi reuniţi într-o configuraţie traumatică majoră au reuşit să înfrângă rezistenţa multor colegi care, cedând, şi-au făcut demascarea. După ce le-a fost verificată sinceritatea, au fost scoşi din rândul nostru, al „bandiţilor”, şi plasaţi pe un alt prici. Noul statut le-a oferit unele avantaje. În noua locaţie nu mai erau bătuţi, insultaţi, umiliţi, însă păstrau aceeaşi poziţie a Gânditorului de la Hamangia. În schimb puteau privi în cameră, aveau acces la apă şi puteau merge la tinetă în caz de nevoie. Asistau la torturarea noastră şi, din când în când, erau invitaţi să participe şi ei la măcel.
Asistarea pasivă la tortură comportă un risc major. Cel ce asistă fie trăieşte drama celui torturat cu aceeaşi intensitate ca şi cum i-ar aparţine, fie simte cum i se accentuează instinctul agresiv, prezent în fiecare om, ca răspuns la suferinţele îndurate şi tinde să devină agresor, plătind altora ceea ce ar fi trebuit plătit celor care l-au agresat. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinţă dezlănţuirea unora dintre victime, întrecând cu mult pe mentorii lor. Pentru că, în general, noi, oamenii, ne raportăm la nişte simboluri ipotetice şi fiecare eveniment îl încadrăm într-o schiţă mentală care să ne ajute în general la orientarea şi adaptarea noastră. Eu am asemuit noua locaţie a colegilor mei cu Purgatoriul, spaţiul de trecere din infernul în care eram noi, victimele, şi raiul torţionarilor. În Purgatoriu, colegii mei îşi căutau argumente cu care să-şi justifice cedarea şi se pregăteau mental pentru etapa următoare care, din punct de vedere psihologic, se anunţa tot atât de grea, dacă nu chiar mai grea. Aici, aveau timp să mediteze la vâltoarea evenimentelor prin care trecuseră până în prezent, să-şi revadă trecutul de care se despărţiseră şi să renunţe la convingerile, credinţele şi aspiraţiile, dar şi la viitorul lor.
Hotărât să rezist
Noi, cei care nu reuşisem să ne facem demascarea, eram în continuare în obiectivul lor şi nevoiţi să suportăm tratamentul „bolii” de care sufeream, bătaia zilnică. Într-una din zile, prin luna martie ’51, îl aud pe torţionarul şef, Mărtinuş Alexandru: „Banditul Ioniţă”. Automat am sărit de pe prici şi, contrar dispoziţiilor, am ridicat capul sus şi mi-am înfipt privirea în ochii şefului care, surprins de îndrăzneala mea, a continuat: „Banditule, după trei luni de muncă cu tine şi de încercări de a te aduce pe calea cea bună, să ne spui, acum, ce gândeşti”. Eram atât de liniştit şi de convins de ceea ce vroiam să-i spun, încât, susţinându-i privirea, cu o voce clară şi hotărâtă am răspuns: „Răzbunare, răzbunare, de o mie de ori răzbunare. De când mă trezesc şi până adorm, îmi spun răzbunare, şi răzbunarea mea este să scap viu din această închisoare şi să spun lumii întregi, şi mai ales părinţilor voştri, ce faceţi voi aici”. De bună seamă că, în clipele acelea, eram nebun şi răspunsul meu era egal cu propria-mi semnătură pe actul de deces. O tăcere grea, de plumb, şi o ameninţare de moarte plutea în cameră. Ochii îmi erau pironiţi în privirea şefului, iar chipul lui împrumuta măşti diferite care, succesiv, se derulau cu viteză sporită, de la nemişcare la mobilitate exagerată, de la teamă la mânie înfrântă, şi cu fiecare clipă metamorfoza chipului său trăda zbuciumul din sufletu-i pustiit de orice urmă de umanitate. Să-i fi reamintit nebunia mea de condiţia lui neverosimilă şi să-l fi avertizat despre nebunia lui şi, pentru o clipă, să-l fi aruncat în ghearele disperării? Mi-am dat seama că nu-i infailibil, că-i slab, că se clatină. În confruntarea mea cu „şeful” au fost mai multe momente în care l-am înfruntat şi poate că de aceea a încercat să mă zdrobească definitiv. Şovăielnic, a făcut câţiva paşi spre mine şi cu un efort abia ascuns a rostit: „Da, sinceritate, aceasta-i adevărata sinceritate. Da, apreciez sinceritatea şi-ţi mai dau o şansă, treci pe priciul de vizavi”. Aşa am ajuns şi eu în Purgatoriu.
Timpul se strecura pe lângă mine ca apa peste pietrele unui râu. Stăteam încremenit locului, bântuit de gânduri negre căci aripa morţii mă atinsese şi-mi doream sfârşitul: tot ce am avut mai bun în mine jertfisem aici. A doua zi, în timp ce se împărţea masa şi când vigilenţa colegilor care ne supravegheau se pierduse în aburul cu miros de fiertură ce emana din hârdăul cu zeamă fierbinte, vecinul meu de penitenţă, Vasiliu, îmi şopteşte: „Trebuie să rezistăm, vom scăpa”. Am recepţionat mesajul şi mi-am spus: dacă unul singur gândeşte ca mine, atunci, merită sacrificiul. După câteva zile, mă aud strigat: „Banditule Ioniţă, ai ceva de spus?”. Am tăcut. „Nu ai nimic de spus?” Probabil că, între timp, cineva îi dăduse o informaţie despre mine şi atunci am răspuns: „Nu am nimic de spus”. Îl priveam atent şi vedeam cum privirea i se întunecă şi trăsăturile feţei i se aspresc, cum mânia dădea în clocot. După câţiva paşi prin cameră se adresează vecinului meu: „Vasiliu, ce ai de spus?” şi Vasiliu răspunde prompt: „Ioniţă este un mare bandit! A rămas acelaşi bandit! L-am provocat ca să-i testez sinceritatea faţă de cauza noastră”. Sentinţa a venit imediat: „Banditule, treci acolo”. „Acolo” era spaţiul mic, din fundul camerei, un spaţiu în care se oficia un ceremonial special de tortură, în care şeful îşi executa numărul lui special, lovitura lui favorită: după ce îşi făcea vânt, te izbea cu piciorul în piept. Aşa a procedat şi de data aceasta: am primit o lovitură puternică în piept, strivindu-mă de perete, după care a început să mă lovească cu pumnii, cu picioarele şi să mă dea cu capul de pereţi. După ce şi-a ostoit mânia s-a adresat tovarăşilor lui: „Luaţi-l” şi a urmat un adevărat spectacol de tortură colectivă, după care mi-am reluat vechiul loc lângă colegii mei de suferinţă.
Tot mai puţini „bandiţi”. Cât vom rezista?
Demascarea făcea progrese. Indicatorul consta în creşterea numărului celor din Purgatoriu. Într-o seară şeful ni se adresează: „Voi sunteţi ireeducabili, voi sunteţi irecuperabili pentru noua societate. Ştiţi ce vă aşteaptă, de mâna noastră veţi muri şi acum să vă faceţi slujba de înmormântare”. Surprinşi la început de o asemenea iniţiativă am aşteptat să ni se explice şi n-a fost greu. Noi, cei irecuperabili, ne-am aşezat câte doi faţă în faţă, cu gamela într-o mână şi cu lingura în cealaltă, loveam în fundul gamelei – zgomotul înlocuind dangătul clopotelor – iar noi ne oficiam propria slujbă de înmormântare. Fiecare a început, din ce-şi mai amintea să cânte: „Veşnica pomenire, veşnica pomenire, Doamne miluieşte, Aleluia, aleluia” şi alte scurte rugăciuni. Era un spectacol grotesc, o parodie, dar trebuia continuat şi astfel, câtva ore pe seară, timp de câteva săptămâni am fost obligaţi să cântăm prohodul propriei înmormântări.
Mărtinuş nu suporta să fie înfruntat şi nu uitase confruntarea cu mine. Într-o zi când, strigându-mă, nu reuşisem să sar rapid de pe prici din cauza durerilor de la nivelul coloanei vertebrale, s-a mâniat şi a dat ordin tovarăşilor săi să mă ia în primire şi să fac nişte culcări. Am fost condus în fundul camerei, în locul de supliciu, şi au mai fost aduşi încă doi bandiţi. Am fost aşezaţi unul în spatele celuilalt şi la comandă trebuia să executăm culcările. Eu eram cel mai în faţă. S-a dat ordinul „Culcat”, mi-am dat drumul şi m-am sprijinit pe mâini până jos. „Nu aşa, banditule, îţi dai drumul de sus fără sprijin”. Am reluat exerciţiul şi l-am făcut corect, aşa cum vroiau ei, şi au urmat şi ceilalţi doi bandiţi, peste mine. Colegii torţionari din jurul nostru au început să numere. Când am ajuns la o sută de culcări, am făcut schimbul între noi şi am continuat culcările, torţionarii numărând cu glas tare. Din sută în sută, noi cei trei ne schimbam locurile. Am făcut o mie de culcări. După acest efort extraordinar intervine Mărtinuş şi le spune tovarăşilor lui să mă întindă pe prici, cu faţa în jos şi să mă bată la tălpi. M-au întins, câţiva s-au suit pe mine ca să mă imobilizeze şi ceilalţi au început să mă lovească la tălpi cu bâtele din dotare. Se schimbau pe rând, însă Mărtinuş nu a fost mulţumit, a luat o bâtă şi a început să mă lovească şi el. Câte lovituri a dat nu ştiu, dar, cu cât lovea mai tare, cu atât mânia dădea în clocot. Loviturile au fost atât de puternice încât la un moment dat s-a rupt ciomagul, după care m-au pus să alerg prin cameră. Noaptea ce-a urmat nu am putut dormi din cauza durerilor.
Teama de a nu deveni o epavă manevrabilă
Situaţia din cameră devenise îngrijorătoare pentru noi, cei irecuperabili. Eram hotărât să rezist, dar mă temeam de un singur lucru, să nu-mi pierd minţile, suferinţele să nu depăşească capacitatea mea de rezistenţă şi atunci aş fi devenit o epavă umană pe care ar fi folosit-o cum doreau ei; şi astfel m-am hotărât să analizez toate posibilităţile de a mă sinucide, dar în aşa fel încât să sfârşesc imediat. M-am străduit să găsesc o soluţie eficace şi rapidă, dar în condiţiile de supraveghere severă era aproape imposibil. Totuşi am ales o soluţie la care eram hotărât să recurg în caz că mintea mea ar lua-o din loc. Între timp au găsit ei soluţia. Într-o seară din luna aprilie îl aud pe torţionarul şef: „Banditul Ioniţă”. Ca un resort, mă desprind din poziţia mea fixă, care mă ţintuia locului, şi, în poziţie de drepţi, la marginea priciului, aşteptam ordinul: „Vino la mine”. Calm, m-am îndreptat către „confesor” şi aşteptam rechizitoriul: „Ce ai de spus? – Nu am nimic de spus”. Tăcerea se prelungea. „Ce ai de spus în legătură cu manejul?” Am dat acelaşi răspuns: „Nu am nimic de spus”. El, cu acelaşi ton aspru: „Marş la loc!”. M-am ridicat încet şi am pornit la locul meu, dar îl aud din nou: „Nu acolo, dincolo”. „Dincolo” era locul de supliciu. Aşteptam replica. „Nu vreţi să fiţi sinceri, ascundeţi adevărul. Noi vrem adevărul şi-l vom obţine cu orice preţ. Uitaţi-vă la banditul acesta care nu ştie niciodată nimic. Din cauza lui o să suferiţi toţi. Vreţi asta?” Ştiam ce mă aşteaptă. Tăcerea s-a prelungit. În liniştea ce se aşternuse în cameră, aud o voce strangulată de emoţie: „Daţi-l pe mâna noastră”. Luat prin surprindere şi descumpănit pentru o clipă, Mărtinuş, după un minut de gândire, cu un gest larg, ca şi Pilat din Pont, spune: „Luaţi-l”. Contrariat, dar înţelegător, priveam cum colegii mei „bandiţi”, cu care împărtăşeam aceeaşi soartă, au sărit de pe priciuri şi s-au îndreptat spre mine. Ţineam ochii deschişi ca să văd, să văd şi să înţeleg mai bine drama omului care făptuieşte ceea ce conştiinţa îl opreşte. M-au înconjurat. Vedeam doar chipuri răvăşite şi pumni, mulţi pumni ce mă asaltau şi unii mă atingeau, alţii se opreau la jumătatea drumului şi auzeam doar strigăte răguşite din care nu înţelegeam nimic. Îi înţelegeam pe colegii mei, pentru că, în timp ce se agitau în jurul meu, gândul lor era la ziua de mâine, când îmi vor lua locul. După un timp, intervine Mărtinuş: „Lăsaţi-l pe mâna noastră”. Ştiam că ceea ce va urma, va fi cumplit: „De ce, banditule, nu vrei să spui adevărul, de ce în timpul manejului n-ai vrut să-l laşi pe amicul tău Chivulescu să te ducă în spate şi l-ai purtat tot timpul numai tu? Ţi-a fost milă de el?” Da, într-adevăr, aşa era, dar amicul meu Chivulescu era aşa de slab şi de bolnav încât, pur şi simplu, îmi era milă de el.
Ceea ce a urmat depăşeşte orice înţelegere. S-a repezit în forţă şi m-a izbit cu putere cu piciorul în piept, strivindu-mă de perete, apoi m-a lovit cu pumnii şi picioarele. Am căzut jos. M-au întors cu faţa în sus, mi-au îndepărtat mâinile şi picioarele şi în loc de cuie, mi le-au ţintuit, colegii mei, sub picioarele lor, în timp ce Mărtinuş s-a urcat pe mine, cu un picior pe abdomen şi celălalt pe gât şi a început „balansul morţii”, apăsând când cu un picior, când cu celălalt. Durerile abdominale şi, mai ales, sufocarea din cauza constricţiei laringelui erau cumplite. Mă zbăteam între viaţă şi moarte, horcăiam, limba crescuse şi ieşea afară din gură, iar ochii ieşiţi din orbite deformau imaginea celui care mă tortura. Mi-am pierdut cunoştinţa. Ce s-a întâmplat după aceea nu mai ştiu. Totul era numai întuneric.
Între viaţă şi moarte
Cât a durat starea aceasta, nu ştiu. La un moment dat am început să aud o şoaptă venită parcă de la mare depărtare: „Mai suflă încă?”. Am fost scos de sub prici. Ce s-a întâmplat? După experienţa dură, mi-am pierdut cunoştinţa. Eforturile medicilor care erau în cameră n-au reuşit să mă readucă la viaţă şi atunci m-au aruncat sub prici. Cât am stat acolo? Zile? Nu ştiu. Mizeria fiziologică în care eram m-a adus la realitate, iar insultele şi ameninţările m-au reintrodus în atmosferă. Mă mişcam foarte greu şi ceea ce era mai alarmant pentru mine, prezentam o hematurie. Programul zilei se desfăşura după acelaşi tipic şi, fiindcă nu puteam răspunde prompt la comenzi, orice mişcare era foarte dureroasă. Îl aud pe Mărtinuş: „Ce-i, banditule, nu vrei să te mişti mai repede? Aplicaţi-i tratamentul”. Am fost luat în primire, m-au imobilizat şi mi-au ordonat să deschid gura şi unul din ei a început să-mi toarne apă pe gât dintr-o cană de 2-3 litri. Ca să nu mă înec, am înghiţit toată apa, în timp ce mă gândeam la înţelepciunea poporului – tot răul este spre bine – pentru că pedeapsa lor era o binecuvântare pentru mine, îmi tratau în mod empiric hematuria şi acest tratament s-a repetat câteva zile. Eram dezorientat: ce va mai urma? Eram îngrijorat şi pentru faptul că mai rămăsesem doar câţiva bandiţi declaraţi ireeducabili şi irecuperabili, dar dezorientarea mea se datora şi pierderii noţiunii timpului (nu mai ştiam ce zi este pentru că nu ştiam câte zile am stat aruncat sub prici).
Într-o dimineaţă am fost obligaţi să asistăm la un spectacol pus în scenă de colegii noştri torţionari. O ceremonie macabră simula intrarea lui Isus în Ierusalim. Scene teribil de obscene, vocabular trivial, gesturi reprobabile ce nu pot fi redate. Atunci am aflat că este Duminica Floriilor, căpătând astfel un reper de orientare în timp.
Paroxismul din Săptămâna Mare
A urmat Săptămâna Mare în care colegii torţionari şi-au dat măsura degradării lor. A fost o săptămână grea, o adevărată săptămână a pătimirii noastre. Au fost parodiate toate miturile creştine, toate ritualurile şi rugăciunile au fost pângărite şi s-au rostit cele mai murdare expresii la adresa bisericii, o adevărată insultă adusă limbii române. Cât despre Răstignirea şi Învierea lui Isus, colegii noştri au făcut risipă de un vocabular murdar şi indecent, de gesturi şi atitudini groteşti care au întrecut orice imaginaţie. Dacă nu i-aş fi cunoscut pe unii dintre ei destul de bine înainte de declanşarea experimentului, poate că surprinderea n-ar fi fost atât de mare. În secţiile de psihiatrie prin care am trecut ca medic am văzut şi auzit cele mai fantastice înlănţuiri de idei ale unor minţi rătăcite, dar, atunci, comportamentul colegilor mei depăşea cu mult ce ştiam eu din cărţi şi din practica medicală. Amintirile sunt vii şi-mi biciuiesc adesea memoria, tulburându-mi liniştea. Cum a fost posibil?
Bine ar fi ca omul să nu fie pus în situaţiile prin care am trecut noi, pentru că omul, în situaţii limită, devine o pradă uşoară a procesului de disoluţie şi face saltul în biologic, comportându-se ca în existenţa sa primară, când, pentru supravieţuire, toate acţiunile sale răspund numai apetenţelor biologice.
Trecuseră, de acum, cinci luni şi se părea că experimentul îşi atinsese limitele. Cei mai mulţi dintre colegii noştri, sub presiunea terorii, cedând şi-au făcut demascarea complet şi, ca atare, au fost scoşi din mijlocul nostru, al „bandiţilor”, şi trecuţi în Purgatoriu, cu un pas mai aproape de grupul de presiune. Au mai rămas „bandiţi” şi „criminali” doar câţiva dintre noi, consideraţi rebuturi sociale, ireeducabili şi deci irecuperabili pentru noua societate. Am fost izolaţi şi obligaţi să păstrăm aceeaşi poziţie fixă a Gânditorului de la Hamangia sub supraveghere continuă şi, în plus, am fost folosiţi ca material didactic pentru ca cei din Purgatoriu să deprindă alfabetul terorii.
Pentru că noi, „bandiţii”, reprezentam acum o cantitate neglijabilă, preocupările torţionarilor s-au îndreptat asupra neofiţilor din Purgatoriu pentru a le susţine demersul şi a-i ajuta să-şi consolideze noua orientare. Activitatea din camera noastră s-a desfăşurat după un plan bine articulat şi judicios conceput, programat în trei etape succesive, reprezentând ultimele acte ale spălării creierului. Cele trei etape au fost: demascarea publică, critica şi autocritica.
Dr. Nicu Ioniţă, Psihotruma de dedetenţie şi urmările ei. Mărturia personală şi ştiinţifică a unui supravieţuitor al “experimentului Piteşti”, Fundaţia Academia Civică, 2008
