În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passe faison table rase
UNIVERSUL CONCENTRAŢIONAR
Situat în nordul ţării, Sighetul a fost ales, dată fiind vecinătatea cu Uniunea Sovietică, drept centru de încarcerare pentru cei pe care regimul îi considera cei mai periculoşi oponenţi ai săi. Închisoarea a fost construită în 1897, dar primii deţinuţi politici au intrat pe porţile ei la 22 august 1948. Între această dată şi anul 1955, în cele 72 de celule ale sale s-au aflat patru foşti prim-miniştri (între ei, Iuliu Maniu, conducătorul Partidului Naţional Ţărănesc, Constantin I.C. Brătianu, conducătorul Partidului Naţional Liberal), precum şi şapte episcopi şi patruzeci de prelaţi ai Bisericii romano-catolice şi ai celei greco-catolice. Circa 200 de membri ai elitei conducătoare a României antebelice au fost deţinuţi în închisoare, mai mult de două treimi din ei fiind trecuţi de vârsta de 60 de ani, iar alţii, cum a fost cazul lui Iuliu Maniu, trecuţi de etatea de 75 de ani. Mulţi dintre aceştia n-au fost niciodată judecaţi pentru vreo vină, ci au fost pur şi simplu arestaţi la ordinele emise de Ministerul de Interne şi au fost duşi direct la Sighet. Deţinuţii erau de obicei puşi câte doi într-o celulă, iar celor mai tineri li se cerea să îndeplinească muncile curente, precum gătitul, curăţirea coridoarelor, scoaterea apei cu o pompă de mână din subsolul închisorii, pomparea ei la etaj, transportul lemnelor şi cărbunilor. Erau pedepsiţi pentru cea mai mică abatere de la regulile închisorii, care, între altele, interziceau vorbitul în timpul plimbărilor în curte. Pedeapsa cea mai drastică era izolarea pe timp îndelungat, câte unul în celulă, fără nici o asistenţă, mulţi murind în condiţii subumane, aşa cum s-a întâmplat cu marele istoric Gheorghe Brătianu, în aprilie 1953. 54 dintre deţinuţii de la Sighet au murit de mizerie şi extenuare, trupurile fiind aruncate în secret, în gropi anonime. În 1955, ultimii „politici” au fost mutaţi în alte închisori, penitenciarul a redevenit de drept comuni, iar în 1974 a fost dezafectat.
Deşi cea mai celebră prin numele de elită care s-au perindat prin ea, închisoarea de la Sighet nu a fost nici cea mai mare, nici cea mai temută. Alte zeci şi sute de locuri de detenţie şi-au câştigat o notorietate înfiorătoare prin numărul de prizonieri şi prin metodele de exterminare pe care le-au aplicat. Fiecare şi-a avut profilul său. Jilava a fost un penitenciar de triere, de tranzit şi disciplinar, „Fortul 13” numărându-se printre locurile cele mai bestiale de exterminare. Minele de plumb de la Cavnic, Baia Sprie şi Valea Nistrului, în Maramureş, au fost un infern. La Gherla şi-au executat condamnările mii de învăţători, profesori, avocaţi, muncitori, ţărani şi studenţi. În penitenciarele de la Galaţi şi Râmnicu Sărat au suferit un regim de exterminare liderii celor trei mari partide democratice: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat. În penitenciarul Aiud, pe lângă legionari (unii condamnaţi în 1941, pentru participarea la rebeliune) au fost aduşi nenumăraţi alţi deţinuţi din toate partidele, inclusiv comunişti (Vasile Luca). După amnistia din 1964, închisoarea s-a repopulat treptat cu numeroşi oponenţi condamnaţi pentru uneltire sau complot împotriva ordinii sociale, răspândire de publicaţii interzise sau propagandă împotriva regimului. Penitenciarele Mislea, Miercurea Ciuc şi Dumbrăveni erau rezervate femeilor, iar Văcăreşti şi Târgu Ocna erau închisori-spital. La Făgăraş au fost închişi foştii poliţişti, iar la Târgşor-Prahova elevii şi minorii condamnaţi politic.
Arestările şi-au înteţit ritmul, ele vizând culori politice din cele mai opuse şi categorii profesionale din cele mai variate. În primăvara 1948 au fost arestaţi numeroşi membri ai partidelor democratice: ţărănişti, liberali, social democraţi. În noaptea de 15 mai 1948 a avut loc arestarea mai multor mii de legionari, comuniştii socotindu-se dezlegaţi acum, după fraudarea alegerilor, îndepărtarea regelui şi monopolizarea puterii, de pactul încheiat în decembrie 1945 de ministrul de Interne Teohari Georgescu cu Nicolae Pătraşcu, care reprezenta cea mai numeroasă fracţiune a mişcării. La 27 iulie 1948, noaptea la ora 2, au fost arestaţi câteva mii de poliţişti proveniţi din regimul burghez, deblocaţi în 1945-1946 şi înlocuiţi între timp de cadre de încredere. Numeroşi intelectuali şi liber-profesionişti au fost de asemenea reţinuţi.
În 1950, la 23 martie, apărea Decretul nr. 75 pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe baza Hotărârii de guvern din 22 martie, iar la 23 iulie începea prelucrarea problemei titoiste. Ambele evenimente au contribuit la noi valuri de arestări şi la înăsprirea condiţiilor de detenţie. În atenţia organelor de represiune stăteau şi rudele şi prietenii celor arestaţi deja, precum şi lichidarea grupurilor de rezistenţă din munţi. Arestările au devenit un mecanism cotidian: un malaxor în care intrau de-a valma toţi cei ce împiedicau „politica partidului” sau ale căror bunuri le râvneau activiştii acestuia. Au fost arestaţi cetăţeni simpli sau vârfuri ale elitei partidelor democratice, dar şi oameni fără partid: ţărani, artişti, studenţi, muncitori, elevi, femei, preoţi ortodocşi şi catolici, ziarişti evrei, sionişti, meseriaşi unguri şi sârbi, luptători în munţi. După deţinerea în mai 1950 a unor importanţi fruntaşi PNŢ, PNL, PSDI, care au fost internaţi la Sighet, a urmat valul masiv de arestări din 15 august 1952, din rândul aceloraşi partide istorice şi al preoţilor ortodocşi.
Caracterul absurd şi arbitrar al arestărilor este ilustrat de cazul unui grup de trei sute de studenţi de la facultatea de Medicină din Bucureşti, care, în 1951, au fost internaţi pentru trei luni în închisoarea Rahova, pentru simplul motiv că, din cauză că nu găsiseră cărţi de specialitate în biblioteca facultăţii, merseseră să citească la Institutul francez.
Aglomerarea sistemului carceral a pus la un moment dat în dificultate chiar autorităţile, cu atât mai mult cu cât nenumăraţi deţinuţi muriseră în închisori fără ca formele legale să fie îndeplinite sau ca familiile să fie anunţate. De aceea, la 23 iunie 1956, UM 0123/E Bucureşti solicita UM 0951/C următoarele: „În legătură cu problema unor condamnaţi decedaţi în unele închisori din ţară pentru care nu s-au încheiat la timp actele de deces, problemă pe care Dvs. o cunoaşteţi, tov. locţiitor al ministrului Afacerilor Interne – Pintilie Gheorghe (şeful Securităţii, n.n.) – a ordonat următoarele: «Trebuie ca urgent să comunicaţi tuturor Sfaturilor Populare că deţinuţii respectivi (numele, prenumele, datele personale) au murit în penitenciarul (se va indica) în anul, luna, ziua, pentru ca Sfaturile Populare să-i scoată din evidenţa oficiilor Stării civile. Tot în acelaşi timp, să operăm în evidenţa noastră pentru ca atunci când sunt căutaţi, să ştim precis că sunt morţi.» Aceste instrucţiuni vor fi completate de decretul 2000/1957 privind înregistrarea unor decese. Primele tabele nominale întocmite de Serviciul „C” din cadrul Consiliului Securităţii Statului cuprind două liste care totalizau 204 persoane, dar numărul atinge ordinul de mărime al miilor.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
