În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passe faison table rase
CIFRELE REPRESIUNII RECUNOSCUTE DIN INTERIORUL SISTEMULUI
Măsurile surveneau într-o perioadă foarte tulbure, în care arestările s-au dezlănţuit din nou. Raportul secret al lui Hruşciov, evenimentele din Ungaria din 1956 şi efectele lor asupra României (inclusiv mişcări de protest deschis) vor conduce spre un nou val de represiune. În calcul trebuie luată şi dorinţa lui Gheorghiu-Dej de a arăta Moscovei că stăpâneşte situaţia şi, printre altele, că poate aborda credibil problema retragerii trupelor sovietice. Totuşi, la acest capitol, nu este lipsită de temei observaţia lui N. Steinhardt: „Poate că arestările din perioada 1947-1950 au avut caracter de teroare politică. Cele din 1958-1959 însă numai demenţiale. Regimul este consolidat, orice justificare politică a dispărut.” Semnificativ este faptul că numai la Gherla erau mai bine de 4000 de deţinuţi politici în 1961.
În 1964, după celebra „Declaraţie din aprilie” (de independenţă faţă de Moscova), Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a decis, finalmente, să pună capăt calvarului deţinuţilor politici, prin Decretele nr. 176 din aprilie şi nr. 411 din iulie fiind eliberate ultimele 10 014 persoane arestate (amnistii parţiale avuseseră Loc şi în 1962-1963). Recunoscând acum faptul că au existat deţinuţi politici, regimul n-a renunţat la urmărirea lor îndeaproape. Mulţi au fost nevoiţi să parcurgă până la libertate faza domiciliului obligatoriu, fiind apoi supuşi unor verificări periodice, şantajaţi, încercându-se racolarea unora ca informatori sau declanşându-se, în cazul altora, dovediţi inflexibili, operaţiuni care vizau să-i compromită, şi chiar noi procese.
Ajuns la putere în martie 1965, Nicolae Ceauşescu se grăbeşte să denunţe „greşelile” lui Gheorghiu-Dej, aşa cum Hruşciov le denunţase, în 1956, pe cele ale lui Stalin. Acţiunile de represiune au fost, deci, examinate în mai multe rânduri, dar s-a făcut totul pentru diminuarea gravităţii lor şi, mai ales, rapoartele rămâneau fără urmare. Cu toate acestea, ele conţineau cifre care, reprezentând un minimum recunoscut de regim, puteau fi utilizate ca puncte de plecare pentru estimările ulterioare.
În urma Plenarei din iunie 1967 a Comitetului Central al Partidului Comunist Român a fost constituită o comisie, condusă de Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului, care trebuia să analizeze activitatea organelor Ministerului de Interne şi ale Securităţii în perioada 1945-1967. Rezultatul investigaţiilor întreprinse de această comisie, concretizat într-o serie de documente care au rămas „de uz intern”, ne poate oferi doar o privire din interiorul sistemului asupra a ceea ce a însemnat represiunea comunistă din România. Însă chiar şi în condiţiile în care avem de-a face cu o abordare subiectivă a fenomenului, iar cifrele vehiculate sunt evident discutabile, imaginea care se conturează capătă aspecte tragice.
Conform unei situaţii statistice, întocmită de Consiliul Securităţii Statului şi datată 17 aprilie 1968, în perioada 1950-31 martie 1968 ar fi fost arestate 91 333 persoane, în timp ce pentru perioada 1944-1949 un raport al Serviciului „C” din Ministerul Afacerilor Interne „privind indivizii contrarevoluţionari condamnaţi şi reţinuţi administrativ” menţionează cifra totală de 12 915 persoane. În „dinamica” arestărilor efectuate de către organele Securităţii Statului se distinge anul 1949 cu 8539 persoane. Însă punctele de vârf au fost atinse în 1959 (19.236 persoane), această fiind o probabilă consecinţă a revoluţiei din Ungaria (1956), dar şi a retragerii Armatei Roşii din România (1958), puterea comunistă de la Bucureşti dorind să demonstreze Uniunii Sovietice că poate controla singură situaţia.
În categoria celor care au desfăşurat activitate politică în perioada interbelică şi care ulterior au fost socotiţi „contrarevoluţionari” sunt aşezaţi de-a valma membrii Partidului Naţional Ţărănesc, ai Partidului Naţional Liberal şi foştii legionari. Însă majoritatea celor arestaţi nu făcuseră parte din organizaţii şi partide politice, situaţia cea mai dramatică fiind cea a ţăranilor care se împotriviseră procesului de colectivizare forţată a agriculturii. La 1 decembrie 1961, Ministerul Afacerilor Interne a prezentat un raport cu privire la arestările efectuate în rândul ţăranilor, în anii 1951-1952. Cifra totală era de 34 738 ţărani arestaţi, dintre care 22 008 „chiaburi”, 7 226 ţărani cu gospodării mijlocii şi 5 504 ţărani cu gospodării mici. Dintre Direcţiile Regionale MAI, Hunedoara raportează cel mai mare număr de ţărani arestaţi (16 146), urmată fiind de Crişana (9 760), Cluj (4 025), Dobrogea (1 484), Oltenia (940), Bucureşti (465) şi Iaşi (350). În cursul aceluiaşi ani, 1961, într-un discurs, Gheorghiu-Dej deplângea critic arestarea în anii 50 a 80.000 de ţărani închişi, iar un raport al Procuraturii ridica numărul acestora la 90.000.
Povestirea torturilor aplicate deţinuţilor este îngrozitoare. Torturi neîncetate, mergând de la bătăi bestiale la şocuri electrice, mizerie absolută, lipsa grijilor – nimic nu le-a scăpat. În anumite penitenciare, ca Jilava sau Aiud, se practica „tortura medicală”, temnicerii administrând substanţe care provocau suferinţe intolerabile sau refuzând deţinuţilor tratamente medicale indispensabile pentru supravieţuire. De altfel, după modelul sovietic, internările în spitalele psihiatrice, cu utilizarea abuzivă a unei medicaţii ce antrenau efecte devastatoare, erau utilizate, de asemenea, ca metode de pedepsire. În anii 1980, această practică era încă în vigoare, iar victimele erau opozanţi ai regimului Ceauşescu.
Adevăratele dimensiuni ale fenomenului concentraţionar românesc sunt astăzi dificil de reconstituit, bogata literatură memorialistică neputând suplini, totuşi, lipsa unor date oficiale credibile. Unii cercetători apreciază la aproximativ două milioane numărul total al persoanelor care au trecut prin închisori şi lagăre de muncă în perioada 1948-1964. Într-un interviu, Ion Gheorghe Maurer, fostul prim-ministru comunist, afirma cinic că nu a cunoscut condiţiile de detenţie în închisorile comuniste, motivând că în acea vreme „Securitatea era condusă de ofiţeri NKVD care executau ordinele Kremlinului şi raportau acolo”, iar în ceea ce priveşte cifra totală a deţinuţilor politici, lansa o întrebare retorică – „Cine crezi că mai poate stabili acum, cu exactitate, numărul lor?”
Nimic nu ilustrează mai pregnant natura coercitivă a politicii centralizate urmărită de regimul comunist decât folosirea de către acesta a muncii forţate. La fel cum Lavrenti Beria, şeful securităţii sovietice, era la moartea lui Stalin, în 1953, cel de-al doilea în ierarhia celor mai mari utilizatori de forţă de muncă din Uniunea Sovietică, tot aşa Ministerul de Interne din România a fost efectiv însărcinat cu administrarea unei părţi a economiei. Munca forţată a fost introdusă „legal” în Codul Muncii din 30 mai 1950.
Între anii 1950-1954 şi 1958-1963 au fost internate administrativ – potrivit aceloraşi rapoarte ulterioare – circa 25 740 de persoane, punctul culminant fiind atins în anul 1952 (11 913 persoane). Ca şi în cazul domiciliului obligatoriu, măsura administrativă a internării în unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorie a fost reglementată de acte normative cu un conţinut extrem de larg, fără stabilirea unor criterii de delimitare a acelor persoane care prin manifestările lor ar fi constituit un pericol real pentru securitatea statului, oferindu-se astfel Securităţii şi Miliţiei puteri discreţionare.
O Direcţie pentru unităţile de muncă a fost constituită în Ministerul de Interne, sarcina ei fiind „să reeduce prin muncă elementele ostile Republicii Populare Române”. Ascunsă sub eufemismul „serviciu temporar de muncă”, pe care Consiliul de Miniştri avea dreptul să-l ceară cetăţenilor, munca forţată a fost folosită drept instrument de pedepsire a mii şi mii de persoane, acuzate de sabotaj economic sau de absenteism. Printre acestea s-au aflat, aşa cum am spus, zeci de mii de ţărani care au rezistat colectivizării forţate a agriculturii. „Unităţile de muncă” au fost rebotezate „colonii de muncă” printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri din 22 august 1952, iar administrarea lor, asemănătoare celei a închisorilor, a fost plasată tot în mâinile Ministerului de Interne.
Articolul 4 din HCM nr. 1554/1952 prevedea ca internarea colectivă în coloniile de muncă să se facă prin decizia unei comisii speciale, înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi care urma să ia hotărâri pe baza propunerilor întocmite de Direcţia Generală a Securităţii Statului şi de Direcţia Generală a Miliţiei. Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne, a emis Decizia nr. 744 din 25 august 1952, prin care a stabilit următoarea componenţă a comisiei: preşedinte: ministru adjunct, general-locotenent Pintilie Gheorghe, iar membri: general-maior Nicolschi Alexandru, colonel Corin Aurel, locotenent-colonel Erdei Iosif, maior Butika Francisc, maior Marin Vintilă, maior Einhorn Wilhelm. Comisia nu a funcţionat tot timpul în această alcătuire, existând numeroase cazuri în care fie internarea s-a făcut direct din ordinul lui Alexandru Drăghici, fie deciziile au fost semnate numai de Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), fără a mai fi prezentate comisiei.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
