În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passe faison table rase
DOMICILIU FORŢAT ŞI ALTE MĂSURI ADMINISTRATIVE
Fixarea domiciliului – pentru care numele românesc este de „domiciliu obligatoriu” sau „domiciliu forţat” – a început să fie aplicată încă de la instalarea comuniştilor la putere ca un fel de substituent sau de prelungire a sistemului carceral. „Cei nedoriţi” erau, astfel, îndepărtaţi de mijloacele urbane – locurile de deportare găsindu-se aproape întotdeauna în zone rurale izolate – şi, în acelaşi timp, separaţi pentru o lungă perioadă de timp de mediul familial şi social. Condamnaţii la domiciliu obligatoriu, puşi sub supravegherea constantă a reprezentanţilor locali ai puterii, supravieţuiau la limită, datorită micilor munci care erau autorizaţi să le facă, dar erau lipsiţi de drepturi elementare. Bineînţeles, faptul de a fi părăsit domiciliul era pedepsit cu închisoarea de la 15 la 20 ani.
Prima măsură a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, prin care au fost naţionalizate pământurile „foştilor moşieri”, iar acestora şi familiilor lor li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localităţi din ţară. Măsura a afectat 3000 de familii. Întrucât dislocarea unor categorii de persoane socotite indezirabile regimului şi „suspecte de activitate duşmănoasă” nu era de fapt prevăzută în Decretul nr. 83, ea a fost ulterior reglementată legal prin HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri) nr. 1 154 din 26 octombrie 1950, modificată prin HCM nr. 344 din 15 martie 1951. Acesta preciza că „Ministerul Afacerilor Interne poate ordona evacuarea din centrele urbane a tuturor persoanelor a căror prezenţă nu este justificată, de asemenea – oricare altă localitate – a acelora care, prin acţiunile lor împotriva poporului muncitor, sunt dăunători construcţiei socialismului, primesc domiciliu în alte localităţi ” Caracterul vag al acestor formule permitea o serie de interpretări şi de abuzuri.
În 1951, în noaptea de Rusalii, 43 899 persoane au fost deportate din zonele vestice ale României şi condamnate la domiciliu obligatoriu în stepele Bărăganului, regiune neospitalieră cu foarte puţină populaţie. În virtutea deciziei 200 a Ministerului Afacerilor Interne, români, aromâni, sârbi, basarabeni şi germani erau alungaţi din locurile natale, din apropierea graniţei cu Iugoslavia, întrucât prezenţa lor era considerată un potenţial pericol într-un moment în care relaţiile dintre cele două ţări erau tensionate. Era vorba, fără îndoială, de o pedeapsă politică, dar ne-am putea întreba dacă aceste deportări masive nu se explică prin faptul că aceştia aparţineau clasei ţăranilor ale căror bunuri puteau fi însuşite cu uşurinţă de către putere.
La 14 noiembrie 1950, Securitatea a finalizat planul de deportare sub titlul „Planul de evacuare a zonei de frontieră cu Iugoslavia, pe o fâşie de 25 km, a elementelor care prezintă un pericol prin prezenţa lor în zonă”. Se sconta ca operaţiunea „să nu depăşească trei luni”. Erau vizate iniţial pentru deportare 40 320 de persoane din această zonă. Securitatea le-a clasificat după cum urmează: 1 330 cetăţeni străini; 8 477 basarabeni; 3 557 macedoneni; 2 344 de persoane care au colaborat cu armata germană în timpul războiului; 257 germani; 1 054 „titoişti”; 1 218 persoane cu rude fugite în străinătate; 367 persoane care au ajutat rezistenţa anticomunistă; 731 „duşmani ai regimului socialist”; 19 034 chiaburi şi cârciumari; 162 foşti moşieri şi industriaşi şi 341 „criminali condamnaţi”. Cifra totală include şi 590 de persoane care trăiau în afara zonei de frontieră. În cadrul acestui plan, toţi cei vizaţi urmau să fie strămutaţi în zona Ialomiţei, din Bărăgan, şi în zona Galaţi-Brăila. Documentele Securităţii arată că zvonul deportărilor iminente i-a făcut pe mulţi să încerce să treacă frontiera pe furiş în Iugoslavia, în timp ce alţii şi-au lăsat copiii la prieteni şi la rude, în afara zonei desemnate.
Deportările au început la 16 iunie 1951 şi au fost efectuate de peste 10 000 de ofiţeri şi soldaţi, sub stricta supraveghere a generalului-maior Eremia Popescu, comandantul trupelor Ministerului de Interne. Transportul deportaţilor a necesitat 2 656 vagoane de tren şi 6 211 camioane.
Primele trenuri au plecat la 18 iunie 1951. Deportaţilor li s-a permis să ia cu ei doar bunurile pe care le puteau duce, restul avutului lor fiind cumpărat de comisii special constituite, care le plăteau doar o parte din valoarea lui. Lipsa de trenuri însemna că mulţi deportaţi trebuiau să aştepte într-o căldură arzătoare, timp de două-trei zile, pe câmp. Trenurile speciale erau păzite de militari şi evitau opririle în principalele staţii de cale ferată pentru a împiedica orice comunicare cu cetăţenii obişnuiţi. La sosire, deportaţii cu mai mult noroc au primit colibe de chirpici, cu acoperiş de paie, în aşezări speciale, dintre care unora li se dăduseră nume sovietice. Alţii, chiar şi Securitatea a recunoscut-o, au fost „aruncaţi literalmente în necunoscut, în arşiţa nemiloasă a soarelui, fără mijloacele necesare de adăpost”. Aceleaşi documente vorbesc de lipsa apei de băut şi de aprovizionarea neregulată cu pâine, de multiplele cazuri de copii suferind de insolaţie. În ciuda acestor probleme – absenţa aproape totală a mijloacelor medicale, malnutriţia permanentă, imposibilitatea de a comunica cu restul ţării şi şcolarizarea rudimentară – deportaţii şi-au folosit hărnicia şi spiritul întreprinzător, tipice populaţiei din Banat, pentru a ridica noi aşezări, care ulterior au devenit caracteristice zonei respective. După 1956, după autorizarea reîntoarcerii deportaţilor în locurile natale, vechi deţinuţi politici au primit domiciliu obligatoriu în aceste sate.
Deportările au continuat şi 1952, după ce, în virtutea deciziei 239 a Ministerului Afacerilor Interne, în jur de 6 000 familii de „vechi exploatatori”, rude ale condamnaţilor politici etc., au fost alungaţi din marile oraşe. Persoanele vizate erau informate de curier de iminenta deportare cu 12 până la 24 ore înainte şi primeau autorizaţie de a lua 5 kg „bunuri personale”. Foşti ofiţeri de armată, foşti judecători, avocaţi, industriaşi sau persoane care posedaseră înainte mai mult de 10 ha de teren trebuiau, în aceeaşi măsură, deportaţi, dar erau autorizaţi să-şi ia toate bunurile.
În 22 august 1952 se înfiinţa, în baza HCM nr. 1 554, o Comisie la nivelul conducerii MAI care ratifica listele de dislocări propuse de comandanţii de la regionale. Pe aceste liste au fost trecuţi „toţi foştii exploatatori ale căror bunuri au fost naţionalizate”, rudele „trădătorilor de patrie şi spionilor care au fugit din ţară din 1945, familiile celor condamnaţi pentru crime de trădare de patrie şi spionaj”. La finele aceluiaşi an, nou înfiinţatul Minister al Securităţii Statului ratifica şi măsurile de dislocare dispuse în 1951-1952 şi organele de Miliţie.
Pe la sfârşitul anului 1952, nici unui locuitor al oraşelor nu i se permitea să-şi schimbe domiciliul fără aprobare şi orice mişcare între oraşe era controlată de către Miliţie. Schimbarea domiciliului era permisă doar pe linie de muncă şi din raţiuni de sănătate. Orice persoană, stând într-un loc altul decât domiciliul său mai mult de 24 de ore, trebuia să se înregistreze la Miliţie, inclusiv cei ce foloseau hotelul şi persoanele ce locuiau la rude; străinilor li se cerea să obţină o autorizaţie pentru toate călătoriile făcute în interiorul ţării. Restricţiile în privinţa călătoriilor, atât pentru români, cât şi pentru străini, au fost ridicate la începutul anilor ’60, dar s-au menţinut alte forme de control până la răsturnarea lui Ceauşescu.
HCM 337 din 11 martie 1954, abrogă măsurile anterioare privind dislocările, stabilind că urmează să li se fixeze domiciliu obligatoriu acelor deţinuţi eliberaţi din închisori care pe parcursul detenţiei „nu s-au reeducat şi prezintă pericol pentru securitatea statului”. Aceste pedepse suplimentare au ajuns să depăşească în numeroase cazuri 5 ani, maximul prevăzut de hotărâre. Ulterior, prin HCM nr. 237 din 12 februarie 1957 s-a dispus fixarea domiciliului obligatoriu şi a „celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”.
Toate restricţiile domiciliare au fost ridicate în 1964, în momentul eliberării ultimilor deţinuţi politici.
După documentele Securităţii, există evidenţe pentru numai circa 60 000 de persane care au fost astfel dislocate între 1949 şi 1964. Dar având în vedere că nici măcar textul unora dintre hotărârile sau deciziile MAI enumerate, după cum recunoaşte chiar lt. Col. Iordache Breahnă, semnatarul notei 00880015/14 decembrie 1967, nu se mai aflau în arhivă, fiind arse din dispoziţia Direcţiei Secretariat a Securităţii – aceasta este cifră minimă. Mult mai aproape de realitate este una apropiată de 100 000 persoane care au suferit măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în acei ani de „democraţie populară”. Lor li se adaugă cel puţin un număr de 22 077 persoane, în legătură cu care s-au găsit documente ce dovedesc că au fost internate în colonii de muncă, în baza Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950 şi a HCM nr. 1554 din 22 august 1952: persoane care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni.”
Ultima măsură arbitrar-represivă luată de Securitate şi Procuratură, în ordine cronologică, în baza unei acoperiri pseudo-legale, a fost dispusă prin Decretul nr. 89, emis la 17 februarie 1958 de Prezidiul Marii Adunări Naţioanle, prin care s-a decis că „pot fi stabilite în locuri de muncă anume destinate persoanele care prin faptele lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”. În baza acestui decret, s-a stabilit între 1958-1963 loc de muncă obligatoriu pe o durată de 2 până la 6 ani pentru alte 3 658 persoane.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
