Du passe faison table rase

 Fenomenul Piteşti
O închisoare, din oraşul Piteşti, aflat la aproximativ 110 km nord-vest de Bucureşti, a devenit renumită pentru un experiment de o originalitate sadic-grotescă, aplicat pentru prima dată acolo la 6 decembrie 1949. Denumit „reeducare”, experimentul a fost folosit cu câteva luni înainte la închisoarea de la Suceava. Aceasta folosea tehnici de abuz psihiatric, menite nu numai să inculce teroarea în opozanţii regimului, dar şi să distrugă personalitatea individului. Natura şi monstruozitatea acestui experiment efectuat de ofiţerii de la penitenciare, sub conducerea lui Alexandru Nicolski din conducerea Securităţii, a aşezat România într-o poziţie aparte în raport cu celelalte regimuri est-europene, cu toate că detaliile sunt încă în mare măsură necunoscute în Occident. Experimentul „reeducării” a durat până în august 1952 şi a fost de asemenea  aplicat şi în alte închisori, inclusiv la Gherla, deşi pe scară mai redusă, dar procesul a devenit sinonim cu Piteştii. Experimentul de la Piteşti este un caz extrem al programelor de reeducare. De altfel, termenul de „reeducare” avea o conotaţie mai largă, în el cuprinzându-se, de la o perioadă la alta, şi întreaga reţea de lagăre de muncă obligatorie sau, mai târziu, tratamentele psihiatrice aplicate deţinuţilor.
„Reeducarea” era un ansamblu de tehnici bazate pe abuzuri psihiatrice şi pe torturi fizice folosite nu numai pentru a-i teroriza pe opozanţii regimului, ci şi pentru a distruge personalitatea individului. Oroarea intrinsecă a acestei experienţe, condusă de ofiţerii penitenciarelor sub direcţia lui Alexandru Nicolski – în acea perioadă, adjunct al directorului general al Securităţii şi secretar general al Ministerului Afacerilor Interne – oferea României un loc în rândul „familiei” regimurilor comuniste est-europene, detaliile fiind puţin cunoscute în Occident.
Dintre toate crimele comise în penitenciarele din România în regimul comunist, programul de „reeducare” a fost învăluit în secret cu mai multă grijă decât oricare altul. Motivul principal era acela că victimele reeducării au fost forţate să devină la rândul lor torţionari şi, fireşte, torţionarul se fereşte să-şi recunoască crima. Cu toate acestea, informaţii discrete, neoficiale, despre experimentul de la Piteşti circulau în închisorile României în cursul anilor ’50. O parte a acestei istorii orale fragmentare a fost prezentată în 1963 într-o carte alcătuită de Dumitru Bacu, el însuşi deţinut politic, carte ce a fost publicată în limba română în Statele Unite şi ulterior în limba engleză. Studiul lui Virgil Ierunca – Piteşti – care se inspiră din prezentarea lui Bacu, a permis românilor să afle pe calea undelor despre grozăvia Piteştilor, extrase din aceasta fiind difuzate de către Radio „Europa Liberă” curând după publicare. După răsturnarea lui Ceauşescu, alte mărturii ale procesului de „reeducare” au ieşit la suprafaţă sub forma literaturii memorialistice.
Programul se baza pe teoriile sociologului şi pedagogului sovietic Anton Makarenko (1888-1939) privind criminalii de drept comun. Delincventul era adus în starea de a-şi da seama că este un declasat a cărui unică salvare rezidă în dobândirea sprijinului Partidului. Singura modalitate în care el poate face acest lucru este prin îndrumarea altor delincvenţi pe drumul cinstei. După părerea lui Makarenko, „reeducarea” se realiza prin muncă în colectiv, însă, în adaptarea sa românească, „reeducarea” a fost efectuată prin aplicarea unor torturi fizice continue, însoţite de spălarea creierului.
Piteşti a fost, după François Furet, „una din cele mai grave experienţe de dezumanizare care s-au cunoscut până în zilele noastre Deţinuţilor torturaţi, cu un sadism aproape extravagant, dacă poate fi numit sadism, li se cerea de către torţionarii lor să tortureze la rândul lor, până ce îşi negau calitatea de victime. În ultima fază a acestui ciclu, cei convertiţi erau puşi să-şi tortureze cei mai buni prieteni ca dovadă a convertirii interioare”. Împărţind celulele cu călăii lor, torturaţii nu aveau o clipă de răgaz: zi şi noapte, carnea lor era distrusă până la mutilarea definitivă a corpului şi aneantizarea spiritului.
Virgil Ierunca descrie cele patru faze ale „reeducării”. „În prima fază, numită demascarea exterioară, prizonierul trebuia să-şi dovedească loialitatea faţă de partid (…), recunoscând tot ceea ce disimulase la interogatoriile Securităţii, subliniind numele camarazilor săi aflaţi în libertate şi complicităţile de care beneficiase.” În cea de-a doua fază, demascarea interioară, cel torţionat „trebuia să-i denunţe – demaşte – pe cei care îl ajutaseră să reziste în închisoare: fie alţi deţinuţi (care îi ridicaseră moralul sau care îl incitaseră la prudenţi), fie agenţi din administraţie (un anchetator mai puţin dur decât alţii, un gardian care îi făcuse o favoare la un moment dat)”. Se ajungea imediat la cea de-a treia fază, „demascarea publică morală, în care deţinutul trebuia să batjocorească tot ce avea sacru, începând cu familia sa, pe Dumnezeu, dacă era credincios, pe femeia pe care o iubea, pe prieteni, pe sine însuşi. Trecutul fiecăruia era analizat punct cu punct şi trebuia să inventeze, pe baza acestora, cea mai monstruoasă poveste posibilă”. În fine, când deţinutul era „complet dezarticulat”, trecea prin ultima fază „ultima probă ce interzicea orice speranţă de răscumpărare: reeducatul era însărcinat cu reeducarea celui mai bun prieten, pe care îl tortura cu propriile mâini (…)”.
Deţinuţii supuşi „reeducării” nu erau feriţi de nici o oroare. Episoadele de bătaie cruntă durau câteodată mai multe ore pe zi şi se repetau zi de zi, săptămâni la rând, până ce carnea torturaţilor de desprindea de pe oase. Erau supuşi abuzurilor sexuale. Erau obligaţi să se hrănească asemenea animalelor, stând pe pământ şi mâncând direct din gamelă. Erau obligaţi să-şi mănânce propriile excremente şi, dacă vomau, trebuia să o ia de la capăt. Le ţineau capul în tinetă până dădeau semne de sufocare, apoi li se interzicea să se spele. Erau arşi cu ţigareta pe cele mai sensibile părţi ale corpului şi erau supuşi şocurilor electrice.
De ce s-a pus capăt experimentului „reeducării” în 1952? Întrucât un răspuns clar nu poate fi dat încă, nu putem face decât speculaţii. Este posibil ca încheierea sa să fie legată de înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu şi să facă parte din strategia lui Gheorghiu-Dej de a demonstra valabilitatea pretenţiilor sale că a pus capăt regimului de teroare iniţiat de cei trei. Faptul că un ofiţer din Direcţia penitenciarelor din cadrul Ministerului de Interne, colonelul Czeller, direct implicat în program şi prieten cu Ana Pauker, s-a împuşcat la puţin timp după demiterea acesteia, dă temei unei asemenea explicaţii. Dar tot aşa cum prietenii Anei Pauker, prin intervenţii la Stalin şi la Molotov, au scăpat-o de un proces, legăturile lui Nicolski cu NKVD-ul i-au asigurat acestuia imunitatea. Pregătirile pentru procesele torţionarilor au durat doi ani. Pentru a absolvi regimul de orice vină derivând din programul de reeducare, torţionarii au fost descrişi ca unelte ale lui Horia Sima, fostul conducător al Gărzii de Fier. Acest scenariu cerea ca toţi torţionarii, care puteau fi învinuiţi de vreo legătură cu Garda de Fier să fie judecaţi separat. Astfel, doar foştii legionari, conduşi de Eugen Ţurcanu, au fost judecaţi împreună.
La procesul secret al lui Ţurcanu şi al acoliţilor săi, desfăşurat în octombrie 1954, s-a pretins că Horia Sima, de la locul său de exil din Spania, i-ar fi dat ordine, în 1949, să ducă la îndeplinire programul de tortură de la Piteşti pentru a compromite regimul comunist. Actul de acuzare, datat 20 septembrie 1954, afirma că 22 de deţinuţi, conduşi de Ţurcanu, sunt  trimişi în judecată „pentru uciderea a peste 30 de deţinuţi, pentru abuz şi tortură exercitate asupra unui număr de 780 de deţinuţi, dintre care 100 au rămas cu grave leziuni. Unii dintre aceştia s-au sinucis pentru a evita tortura, în timp ce alţii au înnebunit din cauza presiunilor psihice şi fizice la care fuseseră supuşi”. Nu s-a spus nimic despre implicarea sovieticilor sau a lui Nicolski, dar s-a recunoscut asocierea unor membri ai personalului închisorii la acţiunile grupului Ţurcanu. Potrivit termenilor actului de acuzare „în închisoarea de la Suceava, legionarul Eugen Ţurcanu a acţionat împreună cu comandantul Tiron şi sublocotenentul Marici la reeducarea deţinuţilor şi a aranjat mai târziu cu acesta din urmă transferul său la închisoarea de la Bucureşti pentru a organiza şi acolo aşa-numita reeducare. Atât inspectorul general al închisorilor, Farkaş, cât şi consilierul său politic, Stângă, au avut cunoştinţă de acest transfer”. În cazul închisorii de la Piteşti, actul de acuzare îi incrimina pe comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, pe consilierul politic, Marina, pe inspectorul general, Iosif Nemeş, ca şi pe locotenenţii Mihai Mircea şi Nicolae, de a-l fi ajutat pe Ţurcanu.
Totuşi, aceste oficialităţi din Ministerul de Interne erau plevuşcă, iar nevoia de a găsi un ţap ispăşitor la un nivel superior a dictat probabil dezvăluirea prezentată la interogatoriu de către o parte dintre acuzaţi în legătură cu rolul jucat în acest program de Marin Jianu, adjunct al ministrului de Interne. Acuzatul Gheorghe Popescu pretindea că Jianu ar fi spus conducătorilor închisorii Piteşti să „folosească bătaia pentru intimidare…apoi el ne-a ales pe cinci dintre noi şi ne-a spus că vom primi hrană suplimentară dacă, la rândul nostru, îi băteam pe ceilalţi”. Pe de altă parte, Ilie Bădică, cel care condusese Direcţia unităţilor de muncă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, declara: „Camaradul Pintilie i-a permis directorului Sepeanu să organizeze o şcoală cu mai mulţi ofiţeri pe care să-i instruiască special în privinţa comportamentului faţă de deţinuţi, ceea ce s-a văzut în aşa-numita acţiune de demascare.”
Tribunalul Militar (prezidat de colonelul Alexandru Petrescu, unul din magistraţii compromişi în timpul războiului prin sentinţele date împotriva antifasciştilor şi folosit de regimul comunist tocmai datorită acestei vulnerabilităţi) nu a făcut nici o distincţie între cele două categorii de acuzaţi: aceia care nu fuseseră supuşi programului de reeducare (Ţurcanu, Popa, Nuti Pătrăşcanu şi Livinski) şi cei care deveniseră torţionari tocmai datorită torturilor suferite (Gheorghe Popescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu şi Octavian Voinea). La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar i-a găsit vinovaţi pe acuzaţi şi i-a condamnat pe toţi la moarte. Ţurcanu a fost executat împreună cu alţi cincisprezece la 17 decembrie 1954. Nu toţi cei condamnaţi la moarte au fost însă executaţi. Cei care urmau să fie judecaţi pentru alte acuzaţii legate de acest program, precum Ţanu şi Voinea, au rămas în închisoare şi au beneficiat de graţierea din 1955, prin care toate sentinţele de condamnare la moarte au fost comutate în muncă silnică pe viaţă. Sfârşitul tratamentelor de reeducare nu a însemnat şi sfârşitul suferinţelor pentru victimele lor. Semnele „spălării creierului” şi ale torturii au marcat multe vieţi.

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002