În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passe faison table rase
Rezistenţa armată
În România, prima formă – în ordine cronologică – de opoziţie împotriva regimului comunist, dar în acelaşi timp cea mai structurată şi care a durat cel mai mult, nu a fost cunoscută cu adevărat decât după căderea lui Ceauşescu. Atunci au apărut amănunte cu privire la modul în care mai multe mici formaţiuni de „partizani” s-au refugiat în Munţii Carpaţi, începând cu anul 1945, şi au rezistat capturării de către autorităţi. Ultimul partizan a fost ucis, în Munţii Banatului, în 1962.
Această „rezistenţă anticomunistă armată”, aşa cum i s-a spus, a fost un fenomen spontan şi nu există nici un fel de legătură între diversele formaţiuni, deşi au fost animate de un ţel comun, acela de a nu se supune consecinţelor comunizării ţării. Formaţiunile, constituite în medie din 10 până la 40 de persoane, nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă, deşi atâta vreme cât rămâneau în libertate subminau pretenţia regimului de a deţine controlul deplin al ţării. Potrivit unui raport al Securităţii, datat septembrie 1949, existau „bande teroriste” active în regiunile Craiova, Braşov, Ploieşti, Suceava, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara şi Constanţa. Nici una dintre aceste formaţiuni nu număra mai mult de 25 de persoane, potrivit raportului, iar majoritatea aveau mai puţin de 10 membri.
Formaţiunile s-au constituit în satele de la poalele dealurilor şi munţilor şi erau compuse din ţărani, foşti ofiţeri din armată, avocaţi, medici, studenţi şi muncitori. Armamentul lor era un amestec de puşti, revolvere şi pistoale-mitralieră rămase din timpul războiului, dar partizanii se confruntau întotdeauna cu o acută lipsă de muniţie. Erau sprijinite de săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. Propaganda comunistă a vremii i-a numit pe aceşti partizani anti-comunişti „legionari”, adică membri ai mişcării de extremă dreaptă cunoscută sub numele de Garda de Fier, şi, într-adevăr, unii dintre ei fuseseră membri ai acesteia. Cu toate acestea, partizanii nu erau în nici un caz în mod specific legionari, după cum se poate vedea şi din statisticile Securităţii. Un raport al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din 1951 afirmă că afilierea politică a unui număr de 804 persoane arestate, fie pentru că au aparţinut, fie pentru că au ajutat 17 „bande din munţi”, era după cum urmează: 88 foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu; 79 membri ai Frontului Plugarilor; 73 foşti legionari; 42 foşti membri ai Partidului Comunist; 15 foşti membri ai Partidului Naţional Liberal ş.a. În memoriile lui Filon Verca, un fost legionar, acesta se arată prudent în definirea partizanilor politici. Verca recunoaşte că unul din principalele grupuri din munţii Banatului era condus în 1948 de un vechi membru al Gărzii de Fier, dar subliniază că unul din comandanţii celui de-al doilea grup a fost colonelul Ioan Uţă, fost prefect de Severin, care acţionase împotriva legionarilor în 1939. Membrii primului grup au fost prinşi şi executaţi, aproape de Timişoara, la 16 iulie 1949. În ceea ce priveşte grupul colonelului Uţă, după ce a respins un atac al Securităţii la 22 februarie 1949, a fost capturat la 8 martie acelaşi an, în cadrul unei confruntări în care Uţă a fost ucis. De altfel, partizanii din grupul condus în 1947-1949 de maiorul Nicolae Dabija, în Munţii Apuseni, contrar celor pretinse de autorităţile comuniste, cuprindea ţărani care nu fuseseră nici chiaburi, nici mari proprietari de terenuri. În septembrie 1949, 32 membri sau simpatizanţi ai acestui grup au fost judecaţi la Sibiu. Şapte dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 18 octombrie. Mormintele anonime ale acestora au fost identificate într-un cimitir din Sibiu în ianuarie 1994. Alţii, condamnaţi la pedepse mai mici, au fost ucişi în secret, în aşa-numitele „transporturi ale morţii”, ordonate de Pantiuşa.
Formaţiunea care a supravieţuit cel mai mult a fost cea a „Haiducilor Muscelului”. O persoană implicată îndeaproape în activitatea acestei formaţiuni – şi unul din puţinii supravieţuitori – a fost Elisabeta Rizea, care a făcut şi o relatare a primelor luni de activitate. Arestarea ei, curând după aceea, face ca pentru restul poveştii să ne bazăm pe versiuni de mâna a doua, oferite de rudele participanţilor. Multe dintre date şi incidente sunt confirmate de documentele Securităţii, deşi, deloc surprinzător, aceasta din urmă oferă o interpretare diferită a participanţilor. De pildă, aceste documente pretind că civili nevinovaţi au fost ucişi de către partizani, în mod constant numiţi „terorişti fascişti”. Ceea ce reiese clar din ambele surse este că acest grup, care nu a numărat niciodată mai mult de 30 sau 40 de persoane, a fost constituit de către doi foşti ofiţeri de armată, Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu, în judeţul natal, Muscel, de la poalele Carpaţilor. Potrivit documentelor Securităţii, Arsenescu ascunsese arme într-un schit din satul Cetăţeni, în vara anului 1947, iar în primăvara următoare a organizat o grupare „teroristă” din care făceau parte, printre alţii, Petre Cojocaru, Longhin Predoiu, Ion Mica, precum şi Ion şi Gheorghe Purnichescu. Arsenescu şi-a petrecut toamna şi iarna în Bucureşti unde, la sfârşitul anului 1948, Toma Arnăuţoiu l-a contactat în vederea creării unui grup de rezistenţă în zona satului Nucşoara. Potrivit relatărilor recente ale contemporanilor lui, Arsenescu pare să-şi fi pus speranţele într-o insurecţie armată generală, ce urma să fie condusă de foşti ofiţeri de armată, în vestul ţării, speranţă care nu s-a materializat niciodată. Arsenescu a fost de acord să-i furnizeze lui Arnăuţoiu arme uşoare, iar cel de-al doilea s-a reîntors la Nucşoara cu Nicolae Niţu şi i-a mai recrutat pe fratele său Petre Arnăuţoiu, pe Ion Chirca şi pe preotul satului, Ion Drăgoi. În martie 1949, Arsenescu a sosit la Nucşoara pentru a se alătura grupului, iar în lunile următoare acesta s-a lărgit, cuprinzând şi alţi săteni.
Ministerul de Interne era evident îngrijorat că simbolul rezistenţei întruchipat de această formaţiune ar putea deveni contagios şi, pentru acest motiv, a împânzit regiunea cu trupe şi cu ofiţeri ai DGSP. Ajutaţi de cunoaşterea terenului muntos dificil şi cu sprijinul mai multor familii din comuna Nucşoara, în special al lui Gheorghe şi Elizabeta Rizea, Ion Săndoiu şi Ion Sorescu, gruparea şi-a asigurat provizii şi a scăpat de arestare. În noaptea de 18 iunie 1949, membrii grupului au fost totuşi prinşi într-o ambuscadă, în timp ca veneau să strângă provizii, iar în schimbul de focuri ce a urmat au fost ucişi doi ofiţeri de securitate. În jurul zonei a fost urmată de o operaţiune masivă de căutare, efectuată de două batalioane de armată şi de unităţi ale trupelor de securitate, precum şi de arestarea familiilor suspectate de a fi ajutat grupul.
Printre cei arestaţi se afla Elisabeta Rizea. Aceasta relatează cum a fost dusă la primăria din Nucşoara, unde a fost lovită de mai multe ori cu o bâtă de locotenentul de Securitate Constantinescu. A fost apoi ţinută în pivniţa unei case ţărăneşti timp de patru zile, după care a fost transportată la închisoarea din Piteşti. Au trecut 18 luni până să fie judecată. Între timp, a fost bătută de câteva ori de subofiţerii Zamfirescu şi Mecu. A fost în cele din urmă judecată şi condamnată, în decembrie 1950, la 7 ani de închisoare pentru ajutorul acordat grupului de partizani.
După ambuscada din 19 iunie 1949, Arsenescu a decis divizarea oamenilor săi în două grupuri, unul sub comanda sa pe Râul Doamnei, celălalt sub comanda lui Arnăuţoiu în Valea Vâlsanului. În numai câteva luni, primul grup a fost nimicit, membrii săi au fost ucişi sau capturaţi. Al doilea a rezistat până în 1952. Supravieţuitorii au trăit de-a lungul anilor ascunşi, în condiţii extrem de precare. Partizanii arestaţi au trebuit să îndure torturi înfricoşătoare şi aproape toţi au murit în închisori.
Capturaţi la 20 mai 1958, în urma unei trădări, fraţii Arnăuţoiu au fost supuşi unor anchete lungi şi dure. Toma Arnăuţoiu a fost supus la 42 interogatorii: 21 de o durată de la 3 la 6 ore, 11 de la 6 la 10 ore, unul de la 10 la 15 ore. Petre Arnăuţoiu a fost supus la 37 interogatorii, dintre care 11 au durat între 10 şi 15 ore. Procesul lor a avut loc în 1959. Condamnaţi la moarte, au fost executaţi în închisoarea Jilava, la periferia Bucureştiului. Aceeaşi soartă au avut-o şi multe din persoanele acuzate că i-ar fi ajutat. În plus, zeci de familii au fost arestate în acelaşi timp cu ei, anumiţi membri fiind condamnaţi la grele pedepse de închisoare.
În timpul anilor de clandestinitate, Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop au avut un copil, o fetiţă, Ioana-Raluca. După arestarea tatălui său şi predarea mamei sale – care a fost condamnată la închisoare pe viaţă – a fost plasată într-un orfelinat. Abia după căderea lui Ceauşescu aceasta a reuşit să afle identitatea părinţilor săi, în 1997, justiţia recunoscându-i dreptul de a purta numele de Arnăuţoiu. Dar, în cea mai mare parte a timpului, autorităţile române de după 1989 au refuzat să recunoască faptul că membrii mişcării de rezistenţă au fost victime ale unor asasinate politice. Ilustrativ este cazul lui Traian Murariu. Ţăran din Pădureni, raionul Timiş, a fost condamnat la moarte în 1951 pentru ajutorul dat lui Nicolae Mazilu şi lui Ion Mogos, membri ai grupului anticomunist din Munţii Făgăraş. Un an mai târziu, a fost executat în închisoarea Jilava pentru „complot împotriva ordinii sociale”. În 1992, fiica sa a făcut apel la Curtea Supremă de Justiţie pentru a-i fi anulată sentinţa. După trei ani de deliberări, Curtea o anunţa că sentinţa a fost „fondată şi legală”.
Procesul lui Aresnescu a avut loc în februarie 1962, la doi ani după capturarea sa. A fost condamnat la moarte şi executat tot la Jilava, la 29 mai 1962. Soţia sa, Maria, şi tatăl său, Gheorghe, au fost de asemenea judecaţi pentru ajutorul pe care i l-au dat şi au primit pedepse cu închisoarea pe termen de 10, respectiv, 15 ani.
Un al doilea grup notabil de rezistenţă din Masivul Făgăraş, acesta pe versantul transilvănean, a fost condus de Ion Gavrilă-Ogoranu. Student la Universitatea din Cluj, Ogoranu şi-a format grupul în 1948 din 11 foşti colegi de la liceul „Negru Vodă” din oraşul Făgăraş. Timp de şapte ani, ai au fost urmăriţi de mai multe companii ale trupelor de Securitate, înainte de a fi capturaţi şi condamnaţi la moarte în 1957. Gavrilă-Ogoranu a scăpat arestării şi, cu ajutorul prietenilor, a evitat detectarea sa până în iunie 1976, când, în cele din urmă, a fost prins în drum spre Cluj. Gavrilă-Ogoranu relatează în autobiografia sa, publicată după Revoluţie, un episod din 1952, care ilustrează motivaţia grupurilor de rezistenţă. Pe când se afla, împreună cu o parte din grupul său, la o cabană din apropierea Lacului Bâlea, el li s-a adresat turiştilor după cum urmează: „Spuneţi, vă rog, oamenilor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi, atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi liber. Spuneţi-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute Dumnezeu.”
La Plenara CC al PMR din 30 noiembrie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej recunoaşte că „în numele luptei împotriva chiaburilor peste 80 000 de ţărani, în majoritatea lor ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30 000 au fost judecaţi în procese publice”. Represiunile sunt puse însă exclusiv în seama cuplului Ana Pauker-Teohari Georgescu, înlăturaţi de la conducerea partidului în iunie 1952, astfel încât, evident, cifra arestărilor şi condamnărilor este mult mai mare pentru întreaga perioadă 1949-1962.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
