În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passe faison table rase
Colectivizarea
Marxiştii nu aveau încredere în ţărănime. Pentru ei, ţăranii nu sunt revoluţionari ci conservatori. Mai rău: erau reacţionari. Şi, în ciuda sloganurilor lor asupra „unităţii” între muncitori şi ţărani, ei au făcut totul pentru a împiedica aceste demersuri.
O reformă agrară, decisă de guvernul Groza la 23 martie 1945, reducea proprietăţile agricole la maxim 50 ha. La 2 martie 1949, aceste parcele au fost obiectul unei măsuri de expropriere în beneficiul ţăranilor. Trei zile mai târziu, Plenara CC al PMR adopta o rezoluţie asupra „transformării socialiste a agriculturii”, care nu însemna nimic altceva decât un vast proces de naţionalizare. Primele cinci „ferme agricole colective” – constituite dup modelul colhozurilor sovietice – au fost inaugurate la 24 iunie 1949.
Pe parcursul a 13 ani, colectivizarea a însemnat pentru ţărani – întrucât marea majoritate se opunea – un teribil calvar care, dincolo de numeroasele arestări, condamnări şi deportări, a făcut morţi şi răniţi. Toate mijloacele erau încercate pentru a-i constrânge pe ţărani să dea cotele exorbitante cerute de stat din producţia lor, acest sistem funcţionând între 1945-1957. Nepredarea cotelor era pedepsită prin somaţie, sechestru, confiscare şi închisoare. Legea 16/1949 prevedea chiar pedeapsa cu moartea pentru „crimele care puneau în pericol securitatea statului şi dezvoltarea economiei naţionale”; această categorie includea, de exemplu, faptul „de a incendia sau de a distruge din diverse motive produsele industriale, agricole sau forestiere”.
În afara activităţilor agricole, ţăranii trebuiau să execute gratuit munci „de interes comun”. În ceea ce priveşte înrolarea în agricultura socialistă, ei erau forţaţi să adere fie la „gospodăriile colective”, fie – mai târziu – la „întovărăşirile agricole”, o etapă intermediară către colectivizare, apoi intrarea în „colective”. Elementele refractare erau supuse la torturi la torturi psihice, ridiculizaţi, intimidaţi. Pentru a-i înfricoşa, îi arestau noaptea şi îi transportau în maşini cu geamurile vopsite în negru. Copiii lor nu mai erau admişi în şcoli sau nu primeau burse.
Urmând directivele Partidului Comunist, o adevărată armată de militanţi şi de muncitori au fost trimişi în sate pentru a duce „o muncă de lămurire”. În iulie 1952, 8000 muncitori dotaţi cu o „conştiinţă de clasă ridicată” au fost instalaţi la ţară, pentru a-i înlocui pe vechii primari şi pe secretarii organizaţiilor rurale de partid. În acest timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar la Partidului Comunist, promitea la 22 august 1949: „Vom distruge fără milă orice tentativă de regrupare sau de rezistenţă din partea duşmanului faţă de măsurile economice şi sociale luate de partid şi de guvern”.
Pentru a împiedica orice încercare de rezistenţă, trupele de Securitate au fost trimise în zonele rurale. Dar, în mai multe regiuni, ţăranii, ajutaţi câteodată de grupuri de partizani anticomunişti care luptau în munţi, s-au împotrivit soldaţilor. În alte cazuri, au dat foc documentelor „colectivelor” nou create. Conform documentelor Securităţii, publicate în 1993, ţăranii din raionul Arad au distrus, la 31 iulie 1949, o fermă de stat. De această dată, trupele de grăniceri – care erau subordonate, ca şi Securitatea, Ministerului Afacerilor Interne – au arestat 98 de persoane şi au ucis 12 persoane. Rapoartele direcţiei de Securitate Timişoara au furnizat detalii privind această „rebeliune”, indicând că alţi doi ţărani au fost răniţi mortal „pentru că încercaseră să fugă de sub escortă”.
Practic, revolte ale ţăranilor au avut loc în toate regiunile României, soldându-se cu zeci de morţi şi mii de deportaţi. Nicolae Ceauşescu, general în armată şi responsabil în Comitetul Central cu problemele grave, a participat la mai multe operaţiuni sângeroase de represiune, în special la Vadu Roşca unde 8 ţărani au fost ucişi. În acest timp, într-un elan de falsă pudoare, Comitetul Central afirma, într-o circulară din 1951: „Toate presiunile economice sau administrative asupra ţăranilor muncitori vor fi sever sancţionate”.
La Plenara CC al PMR din 30 noiembrie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej recunoaşte că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80 000 de ţărani, în majoritatea lor ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30 000 au fost judecaţi în procese publice”. Represiunile sunt puse însă exclusiv în seama cuplului Ana Pauker-Teohari Georgescu, înlăturaţi de la conducerea partidului încă din iunie 1952, astfel încât, evident, cifra arestărilor şi condamnărilor este mult mai mare pentru întreaga perioadă 1949-1962.
Plenara CC al PMR şi sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale din 23-25 aprilie 1962, la care participă 11 000 de ţărani (tot atâţia câţi, după propaganda comunistă, au fost victimele răscoalei din 1907), reprezintă momentul solemn al declarării colectivizării totale a agriculturii. Gheorghiu-Dej anunţă că 3,2 milioane de familii ţărăneşti au fost încadrate în gospodării colective, ocupând 96% din suprafaţa ţării. Pentru Partidul Comunist, era o victorie. Dar, în aceşti 13 ani, aproape jumătate din populaţia ţării a fost traumatizată, înstrăinată sau depersonalizată. Mulţi ţărani au renunţat la viaţa lor de dinainte şi au plecat să lucreze ca muncitori pe şantiere.
Încetul cu încetul, „ţăranii colectivizaţi” au fost transformaţi într-un fel de angajaţi ai statului, primind indemnizaţii mizere din care abia supravieţuiau. Prost condusă de funcţionarii politizaţi, agricultura dădea rezultate din ce în ce mai slabe. Această constantă degradare i-a determinat pe ţărani să înceapă să se aprovizioneze din oraşe, apoi să se instaleze definitiv în marile centre industriale. O parte a ţărănimii se transforma astfel într-un sub-proletariat de neclasat din punct de vedere social.
Lovitura de graţie a fost dată de Ceauşescu, care la sfârşitul anilor 1980 impunea un vast „plan de sistematizare” în mediul rural, vizând transformarea comunelor rurale în entităţi pseudo-urbane. Dar dispariţia dictatorului, în decembrie 1989, pune capăt acestui delir distructiv.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
