Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Du passé faisons table rase

Du passé faisons table rase

În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase). 

Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al  cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.

Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.

Romulus Rusan

 

 

DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE

La sfârşitul Primului Război mondial, România dorea realizarea visului dintotdeauna: reunificarea provinciilor istorice într-un singur stat. La 28 martie 1918, Basarabia – regiune situată în estul ţării, ocupată de Rusia încă din 1812 şi care îşi proclamase independenţa datorita loviturii bolşevice de stat din 1917 – vota unificarea cu România. Bucovina, situată la nord de Basarabia, făcea acest lucru la 27 noiembrie. La 1 decembrie, Marea Adunare a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana vota printr-un plebiscit unirea cu România a acestor provincii dominate mult timp de Imperiul austro-ungar, apoi de Ungaria. Tratatul de la Trianon ratifica această decizie la 4 iunie 1920. Teritoriul naţional trecea de la o suprafaţă de 137 000 km² la 295 000 km² şi de la o populaţie de 8 milioane la 18 milioane de locuitori. În numai câteva luni, ţara cunoştea unitatea pe care o aşteptase mult timp, dar foarte costisitoare şi de scurtă durată.
Inevitabil, mărirea teritorială a României deranja pe vecinii acesteia. Prima reacţie a venit din Vest, unde, în iulie 1919, guvernul comunist ungar al lui Bela Kun decidea să-şi trimită trupele pentru recucerirea Transilvaniei. Riposta armatei române, soldată cu ocuparea Budapestei în trei luni, pune capăt nu numai aceste tentative, ci şi experienţei comuniste a lui Kun. În acelaşi timp, în est, Rusia bolşevică, afectată de pierderea Basarabiei şi Bucovinei, începea o acţiune de subminare care, pe termen lung, avea să producă rezultatele scontate.
În acest context – şi este poate chiar o consecinţă a acestei situaţii –  la 8 mai 1921, ia naştere Partidului Comunist Român, afiliat la Internaţionala a III-a comunistă (Komintern). Nesemnificativ numeric – de la 2 000 de membri în 1923, avea să scadă la 1 000 în perioada celui de-al doilea război mondial – partidul comunist avea să se identifice rapid cu interesele sovietice, menţinând o constantă „politică antiromânească zgomotoasă”. De altfel, începând din 1924, toţi prim-secretarii săi au fost ucraineni, bulgari, unguri, aleşi în urma congreselor care se desfăşurau în străinătate şi desemnaţi, în general, de Moscova.
Prima acţiune răsunătoare a comuniştilor, chiar înaintea creării oficiale a partidului, a fost atentatul comis de militantul Max Goldstein în hemiciclul Senatului din Bucureşti, la 8 decembrie 1920, şi care a făcut mai multe victime. Dar această „faptă eroică” nu avea să fie niciodată menţionată de propaganda partidului, care prefera să se laude cu organizarea marilor greve ale minerilor din Valea Jiului din 1929 şi ale ceferiştilor din Bucureşti din 1933. Acestea erau revendicări abuzive, întrucât cele două mişcări au fost declanşate datorită manipulărilor Komintern-ului, Partidul Comunist Român fiind numai un simplu intermediar.
Atitudinea antiromânească şi militantismul în favoarea dezmembrării ţării i-a costat pe comunişti scoaterea în afara legii, în 1924. Ei aveau să intre în legalitate abia la 23 august 1944. În afară de asta, neîntreruptele lupte intestine, absenţa influenţei sindicale şi epurările impuse de Stalin în anii ’30 au contribuit la rămânerea partidului într-o poziţie de marginalizare permanentă.
În schimb, România intrase într-o perioadă fastă. În 1918 a fost introdus votul universal. În iulie 1921, marea reformă agrară antrena redistribuirea a peste 6 milioane hectare de teren arabil. În 1923, o nouă Constituţie, inspirată din cea belgiană, consolida monarhia constituţională şi instituţiile democratice. Economia şi cultura cunoşteau un mare avânt.
În acelaşi timp, viaţa politică nu se stabiliza. Cele două formaţiuni principale, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, se perindau la putere pe rând fără a-şi duce mandatele la bun sfârşit. În 1926, prinţul moştenitor Carol renunţa la drepturile sale în favoarea fiului său, Mihai, care a fost încoronat în 1927, la vârsta de 6 ani. Trei ani mai târziu, prinţul Carol se întorcea din exil şi îşi relua tronul sub numele de Carol II. În 1927, s-a produs un alt eveniment care avea să marcheze în mare parte şi pentru un număr mare de ani politica românească: crearea Legiunii Arhanghelului Mihail – mult mai cunoscută sub numele de Garda de Fier – organizaţie naţionalistă care îşi recunoştea anumite caracteristici asemănătore fascismului italian.
Profitând de instabilitatea politică internă şi de situaţia internaţională din ce în ce mai agitată, regele Carol II instaura, la 10 februarie 1938, o „dictatură regală” care consta în promulgarea unei noi Constituţii, abolind o bună parte a instituţiilor democratice existente şi suprimând partidele politice. Câteva luni mai târziu, regele căuta să se debaraseze de problema Gărzii de Fier, ordonând asasinarea şefului său, Corneliu Zelea-Codreanu, şi a altor 13 legionari. Astfel, România intra în spirala violenţei. La puţin timp după aceea avea să înceapă dezintegrarea teritorială a ţării.
Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, prevedea în al treilea punct al protocolului său secret: „Privitor la Europa de Sud-Est, partea sovietică îşi reafirmă interesul pentru Basarabia. Partea germană declară dezinteresul său total pentru această zonă.” În câteva rânduri, totul era spus. „Partea sovietică” – rusă după decembrie 1991 – a refuzat până astăzi să denunţe acest punct!
Datorită „dezinteresului” lui Hitler, Stalin adresa un ultimatum României, la 26 iunie 1940, reclamând Basarabia şi Bucovina de Nord. Presat de Führer, regele nu a putut decât să se conformeze cererii sovietice. România, care avea intenţia de a-şi păstra neutralitatea în caz de război, nu era în măsură să înfrunte Armata Roşie, nici să apere singură o frontieră de 650 Km. Câteva săptămâni mai târziu, la 30 august, prin ceea ce s-a numit Dictatul de la Viena, Germania şi Italia impuneau României cedarea nordului Transilvaniei către Ungaria. La 7 septembrie, tratatul de la Craiova, încheiat tot sub tutela lui Hitler, lua o altă parte din teritoriul României: sudul Dobrogei, cedată Bulgariei. În două luni, România pierdea 36.000 Km² şi mai mult de 6 milioane de locuitori. Singurul partid politic care a salutat aceste transferuri teritoriale şi divizarea României, a fost Partidul Comunist; după ce a primit cu entuziasm  ultimatumul sovietic, a trimis „un salut călduros poporului Basarabiei şi Bucovinei de Nord, eliberat de jugul imperialismului românesc.”
Între timp, regele, confruntat cu o ostilitate generală, a cerut, la 4 septembrie 1940, generalului Antonescu  să formeze un nou guvern. A doua zi, Antonescu a cerut şi a obţinut puteri dictatoriale. Constituţia era suspendată, prerogativele regelui au fost restrânse. La 6 septembrie, Antonescu îl forţa pe Carol II să abdice, apoi şi-a luat titlul de „conducător al statului român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri”. Regele Mihai I îi succeda tatălui său la tronul României.
Intenţia iniţială a lui Antonescu era de a asocia la putere partidele istorice. Dar, în faţa refuzului de a participa la o dictatură, permite intrarea în guvern a unui anumit număr de membri ai Gărzii de Fier şi proclamă „statul naţional legionar”. Cu toate acestea, înţelegerea fragilă de la început nu avea să dureze. La 21 ianuarie 1941, Garda de Fier – care avuseseră chiar convorbiri cu comuniştii în vederea unei eventuale asocieri – a declanşat o rebeliune prin care căuta să pună mâna pe toate pârghiile puterii. În 24 de ore, Antonescu pune capăt acestei tentative de puci şi, la 14 februarie, Statul Naţional Legionar îşi înceta existenţa. Circa 8000 legionari au fost închişi, dintre care cea mai mare parte îşi vor recăpăta libertatea abia în 1964. Alţii s-au alăturat pur şi simplu comuniştilor.
Rămânea ca Antonescu să recucerească Basarabia şi Bucovina de Nord şi să îl convingă pe Hitler să anuleze efectele Dictatului de la Viena. La 22 iunie 1941, România intra în război împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania. La 27 iulie, teritoriile româneşti anexate de URSS cu un an înainte erau eliberate. Dar Antonescu alege să continue războiul, pierzând susţinerea populară şi atrăgându-şi ostilitatea întregii clase politice. O ostilitate care avea să crească pe măsură ce lista pierderilor înregistrate de armata română creştea. Cu toate acestea, Antonescu a înţeles, încă din toamna lui 1942, că Germania era în curs de a pierde războiul şi că, dacă lupta împotriva Armatei Roşii, era pentru a păstra integritatea teritorială a României şi pentru a împiedica implantarea comunismului sovietic. Acesta a fost un eşec pe două planuri: URSS-ul avea să pună mâna pe Basarabia şi nimic nu mai putea împiedica comunizarea ţării.
Încă de la sfârşitul lui 1941, partidele istorice au intrat în contact cu Aliaţii pentru a negocia un armistiţiu care să scoată România din război. În 1943, Antonescu începea discuţii în acelaşi sens. La 10 iunie 1944, opoziţia accepta în ansamblu condiţiile armistiţiului care erau impuse. Antonescu a pierdut teren şi înlăturarea sa era pecetluită. Dar, în aceeaşi măsură şi ieşirea României, de care nu se îndoia nimeni în acest moment.
Susţinut de un Bloc Naţional Democratic în care intrau reprezentanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal, Social Democrat şi – la cererea britanicilor – ai Partidului Comunist, regele a ordonat arestarea lui Ion Antonescu la 23 august 1944. Cedat comuniştilor, acesta a fost transferat în URSS apoi readus în România în 1946. A fost judecat imediat, condamnat la moarte şi executat împreună cu principalii miniştri din guvernul său.
La 23 august 1944, la orele 22, printr-o proclamaţie către ţară, regele anunţa schimbarea regimului, ruperea alianţei cu Germania, şi dădea ordin trupelor române să înceteze lupta împotriva Armatei roşii. „Primiţi-i cu încredere pe soldaţii armatei sovietice. Naţiunile Unite au garantat independenţa ţării şi neamestecul în problemele sale interne.” Acesta era finalul mesajului regal. 45 de ani de nefericire începeau.
La 6 martie 1945, Andrei I. Vîşinski, trimisul lui Stalin, impunea în mod brutal regelui formarea unui guvern majoritar comunist, condus de Petru Groza. La 19 noiembrie 1946, alegerile organizate la cererea occidentalilor erau la diferenţă mare câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, care au obţinut împreună, conform spuselor observatorilor străini, 75% din voturi. Dar Stalin decidea să nu se ţină cont şi decreteze victoria comuniştilor. La 30 iulie 1947, Consiliul de Miniştri decidea interzicerea Partidului Naţional Ţărănesc, ultimul supravieţuitor dintre formaţiunile de opoziţie. În acelaşi moment, noua putere făcea mari arestări în rândul foştilor responsabili politici. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I era forţat să abdice. Se năştea Republica Populară Română.

 

ALIAŢI SAU OCUPANŢI?
Din 23 august, proclamaţia regelui a fost difuzată pe calea undelor la nivel naţional, o vagă speranţă năştea la nivelul întregii ţări, pentru câteva ore: renaşterea regimului democratic şi a perspectivei păcii părea mai tangibilă decât niciodată. Totuşi, acesta este momentul începerii represiunii comuniste în România. Sosirea trupelor sovietice – oficial aliate, dar, de fapt, de ocupaţie – marchează începutul unei epoci care, în numai 3 ani, avea să pregătească terenul pentru instaurarea „dictaturii proletare”.
Aparent surprinşi de acţiunile tânărului rege, sovieticii, care prevăzuseră deja ocuparea forţată a României, continuă punerea în practică a planului iniţial, ca şi când nu s-ar fi produs nici o schimbare. Mai mult de 165.000 ofiţeri şi soldaţi români, aflaţi pe liniile de front în Moldova şi din capul locului consideraţi fascişti, au fost duşi la munci forţate în Kazahstan, Siberia şi ulterior la Vorkuta, în timp ce alte unităţi româneşti luptau pe frontul de Vest alături de armata sovietică, pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, iar mai târziu a Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei.
În anii 1944-1947, cifra militarilor sovietici din România atingea circa un milion. În câteva regiuni din Moldova au fost instalate linii ferate cu ecartament lărgit pentru facilitarea transporturilor de mărfuri (prăzi şi despăgubiri de război) şi a convoaielor de deportaţi, duşi la „munca de reconstrucţie” în URSS. Numai în ianuarie 1945, au fost transportaţi la minele din Donbas şi în alte regiuni peste 75.000 de etnici germani din România. Mai mult de 20% au murit. Prizonierii de război s-au întors, cei mai norocoşi, după 7 ani, iar deportaţi după 5 ani, cu efectivele decimate de boli, epuizare şi subnutriţie.
Perioada de până la semnarea Tratatului de Pace a fost presărată cu numeroase abuzuri: jafuri, violuri, tâlhării la drumul mare, atacuri armate, asasinate în plină stradă. Serviciile secrete sovietice urmăreau la vedere pe cetăţenii români, se amestecau în întrunirile politice, efectuau arestări pe cont propriu. Astfel, memoria colectivă n-a putut reţine din această perioadă decât imaginea unui „eliberator” care impunea o formă brutală de ocupaţie şi care a fost asociat cu formula câteodată amară şi ironică: Davai ceas, davai palton (Dă ceasul, dă paltonul), care amintea de ordinele folosite de soldaţii sovietic pentru a-şi însuşi bunurile trecătorilor. Comisia Aliată (Sovietică) de Control era un fel de supraguvern, care impunea deciziile autorităţilor române, deşi oficial ţara nu era ocupată, ci aliată. Pretextul mereu invocat era respectarea Convenţiei de Armistiţiu. Ce nu convenea sovieticilor era taxat ca atare, iar reprezentanţilor americani sau englezi (prezenţi în Comisie mai degrabă ca observatori) li se spunea că e vorba  fie de exigenţele legate de îndeplinirea Convenţiei, fie de înlăturarea efectelor dictaturii şi ale războiului. Aşa s-a ajuns, prin paşi mărunţi, la impunerea, la 6 martie 1945, a guvernului procomunist Petru Groza, la interzicerea presei, la instaurarea terorii, la falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, la înlăturarea monarhiei şi, în final, la partidul unic şi la instituţionalizarea comunismului.
După semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de Pace de la Paris, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a fost desfiinţată. Trupele sovietice, care ar fi trebuit să se retragă, au rămas pe teritoriul României, sub pretextul coridorului de legătură către Austria. Trebuiau să mai treacă unsprezece ani până când, în iunie  1958, Armata Roşie s-a retras, în urma înţelegerii Hruşciov-Bodnăraş. Dar în tot acest interval consilierii sovietici şi-au pus amprenta pe tot ce s-a întâmplat, de la economia planificată la agricultură şi de la realismul socialist în literatură şi artă la „Securitatea Poporului”.
Tot această perioadă, 1944-1947, a fost cea în care, în spatele aparenţelor jocului democratic, au fost puse bazele viitorului regim dictatorial. De la 23 august 1944 la 6 martie 1945, trei guverne de coaliţie autentică se perindă la conducerea ţării: ţărănişti, liberali, social-democraţi, comunişti. Primele două conduse de generalul Sănătescu, al treilea de generalul Rădescu. În primul, comuniştii au obţinut Ministerul Justiţiei. În al doilea, format la 4 noiembrie 1944 – secretariatul de Stat în Ministerul de Interne. Partidul Comunist – care, la această dată, număra mai puţin de 900 de membri – deţinea acum principalele pârghii care avea să-i permită să asigure perenitatea sistemului.

 

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002