Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Du passé faisons table rase

Du passé faisons table rase

În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase). 

Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al  cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.

Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.

Romulus Rusan

 

 

DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE

 

PERVERTIREA JUSTIŢIEI
Potrivit doctrinei marxist-leniniste, comuniştii trebuiau să facă din lupta de clasă cheia de boltă a regimului care urma să fie impus. În numai câteva luni, aceasta ajungeau la o represiune sistematică, de neînduplecat, dând dovadă de o mare abilitate în gestiunea terorii. Formaţi în Uniunea Sovietică, se încăpăţânau să dovedească că nu erau cu nimic mai prejos decât maeştrii lor. Revendicarea Ministerului Justiţiei, odată cu intrarea lor în guvernul de coaliţie, la 23 august 1944, nu a fost o simplă întâmplare. Postul îi revenea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, avocat şi „comunist de modă veche”.
Tonul a fost dat încă din 26 septembrie 1944, când cotidianul Partidului Comunist, Scânteia, cerea condamnarea „criminalilor de război şi a profitorilor”. În această categorie au fost incluşi principalii mari actori ai economiei româneşti, pentru simplul motiv că se opuneau adoptării legilor naţionalizării, căutând un mijloc rapid de a-şi însuşi bunurile acestora. Până la 31 decembrie, 2400 persoane au fost astfel arestate. La o lună după numirea sa, ministrul Justiţiei începea epurarea elementelor ne-comuniste din armată şi din aparatul de stat. În acelaşi timp, decidea crearea „tribunalelor populare”, alcătuite din doi magistraţi şi şapte „judecători populari”, a căror misiune era de a organiza primele procese politice. Sute de industriaşi, de bancheri, mari întreprinzători, oameni de afaceri, acuzaţi în mod arbitrar de trădare şi de a fi participat la „dezastrul ţării”, au fost condamnaţi de aceste tribunale la ani grei de închisoare, pedepse asociate, bineînţeles, cu confiscarea averii. Cu accente de triumf, Scânteia dădea explicaţii pentru aceste judecăţi, asigurând că bunurile confiscate aveau să fie distribuite poporului. Ceea ce, în mod evident, nu s-a produs.
După instalarea guvernului comunist al primului-ministru Petru Groza, Pătrăşcanu a luat o serie de măsuri pentru transformarea radicală a vechii legislaţii penale, politizând-o. Justiţia a fost subordonată obiectivelor luptei de clasă. În afara „tribunalelor populare”, el constituie sub autoritatea Ministerului Justiţiei un corp de „acuzatori publici”, care preia atribuţiile avocatului statului. Bineînţeles, verdictele date nu erau susceptibile de apel. Proiectul propus de Pătrăşcanu a fost aprobat la 31 martie 1945 de către Consiliul de Miniştri; cu două zile înainte, la propunerea sa, se promulgase şi un Decret lege pentru „purificarea administraţiilor publice”, prin care erau înlăturaţi toţi cei care „au activat sub orice formă în scopul instaurării sau menţinerii regimurilor dictatoriale în România”. O definiţie vagă care, din dorinţa de represiune a guvernanţilor, putea fi aplicată oricui. Trebuie amintită graba cu care regimul a adoptat aceste măsuri folosite pentru a legitima viitoarele învoieli.
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost direct responsabil şi de desfiinţarea vechiului corp al magistraţilor şi subordonarea acestora intereselor de partid ale comuniştilor. La 15 septembrie 1945, cu ocazia deschiderii noului an judecătoresc, ministrul Justiţiei afirma: „desigur epuraţia o vom continua, dar noi vrem mai mult decât epuraţia: vrem ca într-adevăr magistratura ca corp, ca colectivitate (sic), ca instrument în cadrul statului să degajeze altă mentalitate şi alt suflet decât până acum”. După această declaraţie, au început ameninţări directe la adresa magistraţilor.
Acesta devine evident în timpul unui proces intentat unui comerciant de încălţăminte de lux Nelu Mihăilescu care fusese condamnat la 18 ani închisoare pentru stocare de mărfuri în vederea speculei. A făcut recurs şi a fost achitat, dar între timp mărfurile sale, iniţial confiscate, au dispărut pentru a reapărea în magazinele unor persoane apropiate de comunişti. Pentru a nu pune în pericol această veritabilă „reţea de finanţare” a PCR, Lucreţiu Pătrăşcanu a suspendat sentinţa şi a anchetat judecătorii care îl achitaseră pe Mihăilescu. În anul următor, ministrul Justiţiei, definitiva subordonarea magistraţilor, care au fost puşi în primul rând să execute ordinele partidului comunist şi abia apoi să aplice legea: la 20 aprilie 1946, la o conferinţă de presă, Lucreţiu Pătrăşcanu declara: „este o afirmaţie falsă că inamovibilitatea magistraţilor este de natură constituţională! Guvernul decide şi tranşează această problemă!” Asupra inamovibilităţii hotăra deci Pătrăşcanu, în calitate de ministru al Justiţiei şi de membru al PCR.
Alături de judecători au fost desemnaţi de către partid „asesori populari”. Astfel compusă, curtea putea interveni în toate procesele şi să prezinte propriile probe şi mărturii. Era liberă să numească din oficiu avocaţi ai apărării, al căror rol era limitat, în cea mai mare parte a timpului, să formuleze scuze pentru pretinse delicte impuse acuzării.

După ce a dat aceste serioase lovituri vechiului corp al magistraţilor, care între timp fusese serios epurat de cei în dezacord cu măsurile de punere sub control politic a justiţiei, Pătrăşcanu anunţa la 16 octombrie 1946 şi definitivarea transferului de competenţe de către Curţile Marţiale a unor cauze privind infracţiuni săvârşite de civili. Astfel, ocupaţia sovieto-comunistă deţinea pârghiile de reprimare a opoziţiei  democratice prin aparatul justiţiei. La 24 noiembrie 1947, opera de infiltrare şi pervertire a puterii judecătoreşti de către comunişti era practic finalizată, prin votarea proiectului de lege privind organizarea judecătorească.

Lucreţiu Pătrăşcanu, autorul proiectului, declara la acea vreme: „prin prezenţa reprezentanţilor aleşi ai maselor muncitoare de la oraşe şi sate care devin judecători cu drept de vot hotărâtor în Tribunale şi Curţi, justiţia devine într-adevăr populară”. În textul legii se afirma explicit: „judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”. Independenţa justiţiei devenise o amintire; în primăvara anului 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din barou, fiind reprimiţi doar cei aprobaţi de comisii dominate de comunişti. Baroul a fost înlocuit cu colegii de avocaţi, conduse de membri PCR, iar numărul avocaţilor a scăzut şi el drastic; în Bucureşti acesta a ajuns de la 12 000 la numai 2 000. Cabinetele particulare de avocatură, bineînţeles, erau interzise.

Fidel crezului său, Lucreţiu Pătrăşcanu a construit aparatul de justiţie care avea să cauţioneze crimele politice ale partidului comunist. Dar deşi a „reformat” justiţia, transformând-o într-o unealtă a luptei de clasă, şi a construit cu abilitate justificările juridice ale represiunii, avea să devină el însuşi o victimă a acestei capcane: la 23 februarie 1948 nu mai este reales în CC al PMR. La 24 februarie 1948, într-un discurs rostit la Ateneu, Teohari Georgescu îl înfiera pe Lucreţiu Pătrăşcanu drept neloial, laş şi trădător, acuzându-l că i-a protejat pe foştii criminali de război şi că a permis fuga peste hotare a unor „capitalişti”. Neinvitat la prezidiu, dar prezent în sală la ceremonia creării Partidului Muncitoresc, fostul ministru a ascultat în tăcere acuzaţiile aduse. La 28 aprilie a fost arestat, iar după o anchetă lungă şi sălbatică, a fost condamnat la moarte prin sentinţa Colegiului Militar al Tribunalului Suprem din 14 aprilie 1954 şi executat la 17 aprilie.
A justificat activitatea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ca ministru al Justiţiei arestarea sa ca „duşman al poporului”? A fost el într-adevăr un Saint Just al cauzei, comunistul fără pată, bun patriot, aşa cum i-a fost acreditată imaginea o dată cu reabilitarea din 1968? Se pare, oricum, că „reforma justiţiei” întreprinsă de Pătrăşcanu nu a fost suficient de convingătoare pentru tovarăşii săi de la Bucureşti şi Moscova. După cum nota Reuben H. Markham, Pătrăşcanu „deşi era crud, nu era îndeajuns de crud. A umplut închisori, dar nu destule … a executat criminali de război, dar nu suficienţi, a reprimat toate drepturile civile, dar nu cu destulă brutalitate.” Avea să fie el însuşi victimă a capcanei perfecte pe care o construise, nu atât datorită lipsei de zel, cât din pricina tainicelor raţiuni ale luptei pentru putere, din care ieşise înfrânt; iar modul în care a pus comunismul în termeni raţionali l-a făcut indezirabil.

La 27 februarie 1948, la numai patru zile după căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, era republicat Codul Penal. Modificările aduse au constituit baza legislativă cu care puterea judecătorească substituită intereselor de clasă ale noului regim democrat popular a operat împotriva opozanţilor politici. Ulterior, în funcţie de necesităţile stabilite de aparatul represiv, s-au făcut modificări şi ale acestei prime variante, care au încălcat chiar principii fundamentale ale dreptului. Astfel, în momentele care au premers arestarea demnitarilor fostului regim, a unor personalităţi politice din partidele istorice ori a foştilor poliţişti, jandarmi sau ofiţeri de informaţii, s-au schimbat chiar dispoziţii generale ale Codului Penal. Noile prevederi au încălcat principiul potrivit căruia o lege nu poate acţiona retroactiv (în cazul unor fapte petrecute înainte de promulgarea ei) şi au dat Securităţii posibilitatea să efectueze valuri masive de arestări. Astfel, dacă în articolul 1 din Dispoziţiile generale ale Codului Penal, în varianta sa din 1948, se prevedea la alineatul 1 că „Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care în timpul cât a fost săvârşită nu era prevăzută de lege şi nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranţă”, prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949 acest alineat era reformulat, pierzându-şi esenţa: „Legea penală are drept scop apărarea RPR şi a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială faţă de persoanele care săvârşesc asemenea fapte.” Prin Codul Penal din 1948 aplicarea retroactivă era în schimb dispusă explicit în cazul măsurilor de siguranţă, care însoţeau sau înlocuiau pedepsele penale (de la internarea în ospicii la stabilirea domiciliului obligatoriu, a interdicţiilor de a locui într-o anumită localitate sau a o părăsi ş.a.), dispunându-se: „Legile care prevăd măsuri de siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii lor în vigoare.” Acest paragraf a dus, prin aplicarea sa abuzivă, la încălcarea unui principiu fundamental de drept, fiind primul pas din complexul de măsuri care a urmat: prin emiterea decretelor, hotărârilor şi ordinelor MAI, s-a constituit „cadrul legal” în care instituţiile cu atribuţii represive au declanşat valurile de deportări, înfiinţarea de colonii de muncă şi stabilirea „domiciliului obligatoriu”, măsuri la care au fost supuşi peste 150.000 de indezirabili ai regimului.
Ulterior, el a fost încălcat explicit în conţinutul unor decrete şi hotărâri care nu au fost date publicităţii. Printr-un astfel de decret, nr. 62 din februarie 1955, a fost completat Codul Penal cu articolul 193 indice 1. în textul acestuia era incriminată „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedepsită cu temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Al doilea paragraf stipula: „Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a fost săvârşită într-un alt post decât într-unul de conducere, pedeapsa va fi detenţiunea grea de la 5 la 25 de ani şi confiscarea totală ori parţială a averii.” În baza prevederilor citate, nepublicate în nici o ediţie a Codului Penal, „au fost judecaţi şi condamnaţi între 1955-1956 mii de foşti angajaţi ai Poliţiei, Siguranţei şi Serviciului Secret, arestaţi în anii 1948-1950 şi ţinuţi în toţi aceşti ani nejustificat în detenţie.” În unele cazuri cercetate, s-au pronunţat pedepse egale cu anii de detenţie, ceea ce ar putea indica încercarea de reparare a unui abuz, în contextul politic care a urmat Conferinţei de la Geneva. Edificator pentru natura regimului comunist rămâne faptul că această tentativă de intrarea în legalitate s-a făcut chiar prin încălcarea unei norme juridice fundamentale. Bineînţeles, toate procedurile au rămas secrete.

Paralel cu aplicarea retroactivă a unor măsuri, s-a trecut şi la o mai clară definire a caracterului de clasă al legislaţiei penale. Dacă în varianta Codului Penal din 1948 se stabilea la alineatul 2 al articolului 1 pedepsirea faptelor „socialmente periculoase”, arătate la următorul paragraf ca „acele fapte care prin natura lor sau prin felul comiterii aduc atingere sau pun în primejdie siguranţa statului sau ordinea socială”, prin Decretul nr. 187 din aprilie 1949, alineatul 3 era astfel reformulat: „Faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi pedepsite şi atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracţiuni”, urmând ca pentru incriminarea lor să fie utilizate dispoziţii legale pentru „infracţiunile asemănătoare”. Acest text oferea practic puteri discreţionare organelor de urmărire penală, fiind folosit în speţă de către Securitate, care în anchetele sale a utilizat din plin sub coordonarea consilierilor sovietici, „tehnica analogiei” în stabilirea infracţiunilor. A fost abrogat prin Decretul nr. 102 din 29 februarie 1956, într-o perioadă în care autorităţile de la Bucureşti încercau să ţină pasul cu „spiritul Genevei”, dar a fost ulterior suplinit de o mai largă definire a obiectului legii penale. În Codul Penal valabil la data de 1 iunie 1958, articolul 1, care stabilea „legalitatea incriminării pedepsei şi măsurilor de siguranţă”, păstra definirea legii penale drept apărătoarea RPR şi a ordinii sale de drept statornicită de popor în frunte cu clasa muncitoare

 

 

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002