Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Du passé faisons table rase

Du passé faisons table rase

posted in: O carte pe zi

În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase). 

Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al  cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.

Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.

Romulus Rusan

 

 

DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE

 

ORGANELE DE REPRESIUNE
Dacă până la 6 martie 1945 autorităţile române au încercat să limiteze cât mai mult arestările abuzive, după 6 martie 1945 s-a produs o schimbare profundă. Guvernul Groza a instituţionalizat teroarea şi represiunea, focalizându-şi atenţia asupra adversarilor politici şi, în general, asupra celor  care se constituiau în obstacole în calea comunizării României. Semnalele în această direcţie au fost clare de la început. Comuniştii şi-au subordonat forţele necesare represiunii şi controlului populaţiei. S-a procedat la epurări masive în cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General al Jandarmeriei, fiind promovaţi oamenii guvernului, iar încă de la 24 martie 1945 Serviciul Special de Informaţii era trecut de la Ministerul de Război la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Dar represiunea era făcută de obicei şi dinafara instituţiilor Statului, de către cetăţenii aparţinând Frontului Naţional Democratic (F.N.D.) Din multitudinea exemplelor redăm doar un caz prezentat Direcţiei Generale a Poliţiei, la 19 martie 1945, de Inspectoratul de Poliţie Timişoara: „Comandantul Poliţiei Petroşani raportează că în ziua de 17 martie 1945 organizaţia FND din acel oraş a arestat în Petroşani 18 persoane, iar pe Valea Jiului 50 persoane, ca fascişti şi legionari, care au fost aduse la sediile organizaţilor FND […]. În ziua de 18 martie 1945, organizaţiile FND au predat poliţiei 16 persoane bănuite ca legionari şi fascişti. Din acestea două persoane au fost eliberate, dovedind că sunt înscrise ca social-democraţi. Cercetările continuă. Comandantul Poliţiei Lupeni raportează că în ziua de 18 martie 1945 organizaţia FND a arestat 13 persoane acuzate ca legionari, fascişti.”

O imagine asupra acţiunii declanşate de Direcţia Generală a Poliţiei în primele luni după 6 martie reiese din situaţia recapitulativă din 27 august 1945: 10 085 arestaţi în intervalul de referinţă; 1 046 persoane reţinute pentru cercetări; 3 560 internaţi în lagăre. Cifrele nu cuprind însă pe cetăţenii care au făcut obiectul numeroaselor valuri de epurări administrative, „treceri în cadru disponibil”, „deblocări”, comprimări, licenţieri, prin care funcţionarii statului, armata, poliţia, justiţia, corpul didactic, clerul au fost decimate, înlocuitorii fiind oameni de încredere ai FND-ului.
La puţin timp după proclamarea Republicii populare şi intrarea în vigoare a principalelor texte legislative care reglementau represiunea, puterea dădea forme definitive instituţiilor terorii.

Prin decretul nr. 1512 din 28 august 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care la 30 august a fost încadrată în Ministerul Afacerilor Interne. Articolul 2 stipula îndatorirea ei principală: „apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române, contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”. Puterea practic nelimitată a noilor organe era confirmată de articolul 4: „Ofiţerii de securitate sunt singurii competenţi a instrumenta în infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului.” Comentariul care însoţea legea cuprinde, la rândul lui, câteva pasaje semnificative: „Aşa cum a arătat şi rezoluţia din iunie a Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în perioada trecerii de la capitalism la socialism lupta de clasă se ascute şi, ca o consecinţă a acestei ascuţiri, elementele burgheze şi reacţionare vor întrebuinţa orice mijloace prin care speră să întoarcă roata istoriei, prin care speră să-şi recâştige poziţiile pierdute… Apariţia decretului pentru înfiinţarea în cadrul Ministerului Afacerilor Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului consfinţeşte o realitate istorică şi obiectivă în ţara noastră.”
În vârful piramidei represiunii se găsea ministrul Teohari Georgescu, secretar de Stat al Afacerilor Interne încă din 4 noiembrie 1944 şi membru – împreună cu Ana Pauker şi Vasile Luca – al troicii care conducea România. Adjunctul său era Marin Jianu, un personaj implicat în numeroase cazuri de represiune violentă. Primul director general al Securităţii a fost Gheorghe Pintilie – pe numele său adevărat Pintilie Bodnarenko – cunoscut sub porecla de Pantiuşa. Ucrainean, agent al NKVD-ului sovietic, a primit direct gradul de general-locotenent chiar în ziua creării Securităţii. Unul din adjuncţii săi, Alexandru Nicolschi – pe numele său adevărat Boris Grunberg – era originar din Basarabia. Mecanic, vechi comunist, fusese recrutat de NKVD în 1940. Un an mai târziu, după ce a urmat cursurile Direcţiei de informaţii externe (INU), a fost trimis în România, sub falsă identitate, pentru a recruta elemente militare. Arestat pentru spionaj şi condamnat la muncă silnică, a fost eliberat în 1944 şi a fost numit în posturi importante în serviciile secrete înainte de a deveni, în 1948, director general adjunct al Securităţii, cu gradul, el însuşi, de general-maior. Promovat la acelaşi grad, Vladimir Mazuru, ucrainean, a fost celălalt adjunct al lui Pintilie.

Brutalitatea era trăsătura caracteristică a oamenilor aleşi de Moscova pentru a conduce Securitatea din România. Comportamentul, atât al lui Pintilie, cât şi al lui Nicolschi, vorbeşte de la sine. Cel dintâi, ca şef al Secţiei Politice şi Administrative a Comitetului Central, în ale cărei atribuţii intra şi securitatea Partidului, a dus la îndeplinire, în 1946, sentinţa de condamnare la moarte dată în cazul fostului secretar general al PCR, Ştefan Foriş. Pintilie l-a omorât zdrobindu-i ţeasta cu o bară de fier. Apoi a dat instrucţiuni pentru uciderea mamei lui Foriş. Aceasta a fost înecată în râul Criş, cu pietre de moară legate în jurul gâtului.
În ciuda sistemului în care era învăluită activitatea personalului de securitate, reputaţia lui Nicolschi în privinţa brutalităţii i-a adus dubioasa distincţie de a fi devenit primul ofiţer superior de notorietate şi în afara României. Într-o declaraţie făcută la Paris, în ianuarie 1949, Adriana Georgescu-Cosmovici, o tânără de 28 de ani, arestată la Bucureşti în iulie 1945 pe motivul că ar fi aparţinut unei mişcări de rezistenţă, a relatat cum anchetatorii poliţiei secrete au bătut-o în mod repetat cu un săculeţ de piele umplut cu nisip, cum au lovit-o cu capul de pereţi şi cum au pocnit-o în faţă şi în bărbie până când a rămas doar cu şase dinţi în maxilarul de jos. Ea a indicat numele a trei anchetatori, care au ameninţat-o cu armele: Stroescu, Bulz şi Nicolschi.

Un corp de consilieri aparţinând serviciilor secrete sovietice supraveghea activitatea tinerei Securităţi. Între 1949-1953, consilierul şef al MGB la Bucureşti a fost Alexandre Saharovski, care devine, în 1956, şeful primului directorat al KGB-ului. Ambasadorul sovietic la Bucureşti, Serghei Kaftaradze, numit în 1948 şi subordonat nou constituitului K1 (serviciu de contra-spionaj) condus de Viaceslav Molotov, avea misiunea de a-i controla pe rezidenţii civili (foşti MGB) şi militari (foşti GRU) în România.

 

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002