În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passé faisons table rase
METODE DE TORTURĂ DIN ANCHETE,
DIN ÎNCHISORI ŞI DIN LAGĂRELE DE EXTERMINARE
Cezar Zugravu, un inginer din Iaşi, fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în „Anale Sighet” 5: Anul 1947 – căderea cortinei (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997) un inventar, desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor „duşmani ai poporului”.
1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode; 4. bătaia la palme; 5. atârnarea anchetatului cu capul în jos; 6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat; 7. strivirea unghiilor cu un cleşte special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin; 10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme; 11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; 16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; 18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia peste plăgi deschise; 21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22. smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare; 23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu Sărat); 24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului; 25. ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; 26. „broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg; 27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări; 29. „carcera” (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă); 30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; 31. interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi; 32. ancheta cu şocuri electrice; 33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; 34. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase, cu şobolani; 35. „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”; 36. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani; 37. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”; 38. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi; 39. bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun; 40. violarea fetelor şi femeilor deţinute. Securitatea era împărţită din punct de vedere administrativ în 10 departamente, numite „direcţii”, acoperind de la centru întreaga ţară. Fiecare regiune dispunea de birouri raionale, orăşeneşti şi comunale. Consilierii sovietici erau ataşaţi pe lângă fiecare dintre direcţiile centrale pentru a supraveghea instruirea celor recrutaţi şi pentru a monitoriza activitatea lor; comunicarea se realiza prin interpreţi, mulţi dintre aceştia provenind din Basarabia. În ochii consilierilor sovietici, românii instruiţi erau consideraţi în general nesiguri şi compromişi din cauza alianţei regimului antonescian cu Germania. În plus, foarte puţini români cu bună calificare se arătaseră entuziasmaţi de Partidul Comunist Român înaintea propulsării acestuia la putere. Ca atare, nu trebuie să surprindă faptul că vom găsi în posturile superioare din Securitate mai mulţi indivizi veniţi din afara ţării sau recrutaţi din rândul muncitorilor manuali necalificaţi.
Consultarea cifrelor păstrate în arhivele Ministerului de Interne în legătură cu efectivele Securităţii indică faptul că numărul ofiţerilor din cele 10 direcţii naţionale era, la scurt timp după înfiinţare, de 1148, din care 848 era înregistraţi ca personal de secretariat sau muncitori manuali. Cei din urmă aveau toţi grade militare, fie că erau dactilografe, şoferi, instalatori sau chelneriţe.
Teritoriul ţării era împărţit în 13 direcţii regionale de Securitate. Acestea foloseau 2822 ofiţeri, aproximativ două treimi dintre aceştia îndeplinind munci fizice sau lucrând ca personal auxiliar. În 1956, numărul lor crescuse la 13 155 ofiţeri şi 5 649 angajaţi civili. Aceste cifre nu includ însă reţeaua de informatori care a permis Securităţii să funcţioneze atât de eficient. În mod sigur, informatorii nu sunt o invenţie a regimului comunist; serviciile secrete din lumea întreagă apelând la ei. Dar, în „democraţiile populare”, întreg ansamblul naţional era supravegheat constant de această reţea. Nu era vorba numai de a strânge informaţii asupra faptelor şi gesturilor de tot felul, dar şi de a intimida populaţia, de a crea o stare de permanentă neîncredere, de a împiedica relaţii normale între oameni şi, mai ales, de a limita formele de acţiune. Pus în aplicare încă de la începutul regimului comunist, acest sistem a luat forme particulare intensificate în timp de Nicolae Ceauşescu.
Pentru a arăta cine erau şi cum erau utilizaţi informatorii, vom apela la un caz concret, cel al Biroului de Siguranţă Topolog, judeţul Tulcea. Încă în martie 1948, existau aici un număr de 37 informatori, între care figurau învăţători, funcţionari, pensionari, plugari, dascălul de biserică, perceptorul, veterinarul, grefierul, factorul poştal, plutonierul, fierarul, croitorul, notarul, pădurarul etc. Cât despre problemele avute în vedere, acestea erau: Partidul Social Democrat, starea de spirit a populaţiei, legionarii, membrii Partidului Naţional Ţărănesc – Maniu, ai Partidului Naţional Liberal-Brătianu, ai Partidului Social Democrat Independent, tineretul, judecătoria, oficiul poştal etc.
În final, pentru a mări eficacitatea Securităţii şi pentru a-i lărgi posibilităţile de acţiune, la 7 februarie 1949 au fost înfiinţate trupele de securitate şi au fost puse sub autoritatea Ministerului de Interne. Printre îndatoririle Miliţiei era şi aceea de a emite permise de şedere, ceea ce îi facilita sarcina de reglementare a mişcării populaţiei, de monitorizare a suspecţilor şi de pregătire a deportărilor. Potrivit datelor estimative, Miliţia avea în anul 1953 un efectiv de 40 000 de oameni, în timp ce efectivul trupelor de Securitate era de 55 000 ofiţeri şi soldaţi, organizaţi în brigăzi şi echipaţi cu artilerie şi tancuri.
Alt organ de represiune, Direcţia Generală a Miliţiei a fost creat la 23 ianuarie 1949 şi a înlocuit Poliţia şi Jandarmeria. Aceasta era şi ea subordonată Ministerului Afacerilor Interne. Miliţia avea ca principală misiune eliberarea legitimaţiilor şi vizelor de flotant, ceea ce îi oferea posibilitatea de a cunoaşte cu precizie mişcările de populaţie. Cu alte cuvinte, supraveghea suspecţii şi pregătea deportările. În 1953, efectivele miliţiei se ridicau la 40 000 persoane.
La 2 iunie 1952, Marea Adunare Naţională vota legea organizării Procuraturii Republicii Populare Române – vechiul Parchet, revăzut de ideologia comunistă – „cu scopul de a apăra ordinea socială şi organizarea statului”. Această instituţie, însărcinată cu producerea unui maximum de acte de acuzare, nu era decât o anexă a forţelor represive.
„Cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră”, spunea Lenin. Fiecare regim comunist a preluat această deviză şi, în numele ei, acţiona împotriva marii majorităţi a populaţiei ce refuza să-l urmeze sau, pur şi simplu, se îndoia de binefacerile lui. România nu face excepţie de la această regulă: o justiţie absurdă, secondată de un nemilos aparat represiv, se angaja să trimită sute de mii de persoane în închisori şi lagăre – locuri ale ororii şi ale morţii.
Analizând dimensiunile represiunii, anii 1948-1964 merită o atenţie specială. Este extrem de dificil, deocamdată cel puţin, ca istoricul să poată avansa date şi cifre de necontestat privind motivul reprimării sau apartenenţa politică şi profesională a celor care au suferit, de o manieră sau alta. O trecere succintă în revistă a opiniilor exprimate până acum converge, oricum, spre cifre care atestă dimensiunile impresionante ale gulagului românesc. Astfel, Gheorghe Boldur-Lăţescu vorbeşte despre 600.000 de deţinuţi politici între 1948-1964, la care ar trebui adăugaţi – în opinia lui Boldur-Lăţescu – alte sute de mii provenite din prizonierii români căzuţi în captivitate sovietică după 23 august 1944, din germanii deportaţi în ianuarie 1945 şi din „titoiştii” şi deportaţii din Bărăgan. Calculul converge cu datele prelucrate de Cornel Nicoară, care înaintează cifra de 549 000 de condamnaţi pentru intervalul 1949-1960 (la care trebuie adăugaţi cei condamnaţi în perioadele anterioară şi ulterioară acestui interval, precum şi câteva sute de mii de reţinuţi fără ordin de arestare şi fără proces). Dincolo de diferenţele de calcul, nivelul represiunii este evident dacă avem în vedere victimele necunoscute, deţinuţii administrativi, cei care – deşi arestaţi din motive politice – au fost încadraţi la „comun”, ca şi familiile deţinuţilor. În plus, nu trebuie uitate formele de represiune utilizate de Ceauşescu. Tabloul conturat este, aşadar, halucinant.
Dacă arestările au început încă din toamna lui 1944, ritmul lor s-a înteţit brusc şi considerabil după semnarea la 10 februarie 1947 a tratatului de pace. În martie şi mai ale aceluiaşi an, puterea a declanşat două valuri masive de arestări, aplicând ordinul 45567 din 28 februarie 1947 al Inspectoratului general al Jandarmeriei, prin care erau incriminaţi adepţii curentelor „reacţionar-fasciste”, ordinul 18000/1947 al Direcţiei generale a poliţiei şi ordinul 50000/1947, prin care portiţa nu fusese în întregime închisă. Autorităţile au încercat să intimideze opoziţia politică şi, în particular, Partidul Naţional Ţărănesc, marele câştigător al alegerilor din 1946 înainte de a fi falsificate. Cu această ocazie Moscova a dat din nou un ajutor decisiv comuniştilor români – conducătorul opoziţiei era la curent cu aceste fapte. O notă informativă a Corpului detectivilor din 19 mai 1947 preciza că Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, era informat că avea să asiste la o invazie de agenţi NKVD, „îmbrăcaţi civil care supravegheau punerea în aplicare a tuturor ordinelor date de guvern”.
În vara lui 1947, puterea a dat lovitura de graţie opoziţiei politice. Exploatându-se din plin „momentul Tămădău”, conducerea Partidului Naţional Ţărănesc a fost arestată, iar partidul scos în afara legii la 29 iulie. Ancheta şi procesul au decurs conform planurilor comuniste, fără a se înregistra, datorită lipsei de informaţii, o reacţie populară de proporţii. La scurt timp şi celelalte două partide de opoziţie – Partidul Naţional Liberal-Brătianu şi Partidul Social Independent şi-au încetat tacit activitatea. În următorii doi ani, regimul va trimite în închisori marea majoritate a vechilor oameni politici.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
