Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Du passe faisons table rase

Du passe faisons table rase

În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase). 
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al  cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.

Romulus Rusan

 

NOUL VAL DE TEROARE
Represiunea este declanşată (odată cu retragerea ultimelor regimente sovietice) – prin Decretul 318 publicat la 27 iulie 1958 care modifica Codul de procedură penală. Pedepsele prevăzute de noul cod sunt mult mai aspre şi se extind şi asupra unor activităţi care înainte nu constituiau infracţiuni, cum ar fi „discuţii duşmănoase” sau „tentativa de a schimba forma de guvernământ sau alianţele RPR”. Aceste articole, ca şi omniprezentul articol 209 („uneltire împotriva ordinii de stat”) au permis arestarea, anchetarea, trimiterea în judecată şi închisoarea a sute de mii de persoane. Numai în a doua jumătate a anului 1958 au fost anchetate 47.643 de către Direcţia Cercetări Penale a Ministerului de Interne. Până în 1960, alte 50.000 de persoane vor fi de asemenea anchetate. În aceeaşi perioadă, cum ne indică o statistică, 323.207 „elemente duşmănoase” aveau un dosar la MAI şi erau supravegheate  în vederea „anihilării lor”. Procesele care au loc în perioada 1958-1962 îşi recrutează victimele dintre acestea.
Acuzaţiile au fost dintre cele mai variate. Au fost intentate procese jucătorilor de bridge, diferiţilor colecţionari, funcţionarilor din mai multe ministere, sioniştilor, homosexualilor, preoţilor din diferite culte, deţinătorilor de aur, celor cu rude în străinătate, supravieţuitorilor partidelor politice etc. Toate acestea sunt procese politice, care sub diferite titulaturi atacau brutal zone ale societăţii civile incipiente şi ce mai rămăsese din societatea românească interbelică. Dar principala ţintă au constituit-o intelectualii, care din perspectiva lui Gheorghiu Dej constituiau potenţialul declanşator al unei revolte pe faţă. Vârful acestei mari campanii de represiune îndreptată împotriva intelectualilor l-a constituit procesul lotului Noica-Pillat, care s-a desfăşurat în februarie 1960. 23 de persoane s-au aflat atunci în boxă. Numărul anchetaţilor a depăşit cu mult această cifră. În timpul anchetei, doi dintre arestaţi – Barbu Slătineanu şi Mihai Rădulescu – au murit. Printre cei arestaţi se aflau nume importante ale culturii române, deja consacraţi prin scrierile şi activităţile lor din anii ’30-’40, ca Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu, Constantin Noica, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Arşavir Acterian, Constantin Răileanu. Alţii se vor impune după eliberarea din închisoare, ca Nicu Steihardt, Sergiu Al. George, Al. Paleologu. Lotul nu este unitar, unii dintre cei implicaţi nici nu se cunoşteau, deşi acuzaţiile priveau organizarea unui complot şi a unui grup antistatal. Anchetatorii nu au urmărit de la început înscenarea unui singur proces, ci a cel puţin două. Într-unul, capul de lot trebuia să fie Dinu Pillat, pentru care se pregătea acuzaţia de „activităţi legionare”, plecând de la faptul că acesta scrisese un roman, Aşteptând ceasul de apoi, care avea ca personaje tineri din mişcarea legionară. Al doilea lot era vizat pentru „discuţii duşmănoase şi tentative de a trimite în Occident” scrieri considerate periculoase pentru regim, ceea ce ar fi dus la reeditarea scandalului Pasternak.
În vara anului 1959 se hotărăşte comasarea celor două loturi şi înscenarea unui singur proces de mari proporţii. Componenţa lotului indică exact ţintele alese de represiune în acest caz. Unii era medici, alţii erau cercetători, scriitori, artişti, oameni din lumea teatrului. Intimidarea trebuia să atingă în calculele puterii nu doar scriitorii care nu colaborau cu regimul şi care erau izolaţi, ci şi persoane „integrate” care lucrau în diferite instituţii (Biblioteca Academiei, Institutul de Istoria şi Teoria Artei, Institutul „C.I. Parhon” etc.). Unii dintre cei arestaţi nu colaboraseră cu regimul (Nicu Steihardt, Dinu Pillat, Constantin Noica, Al. Paleologu etc.), alţii rămăseseră nişte marginali (Vladimir Streinu) sau se integraseră într-o formă sau alta (ca Marietta Sadova, regizoare cunoscută sau muzicologul Mihai Rădulescu). Procesul îi viza şi pe aceştia din urmă, pentru că se urmărea o epurare dublată cu o operaţie de intimidare de proporţii. Nimeni nu trebuia să se simtă la adăpost, nici cei care opuneau rezistenţă sau refuzau să colaboreze cu regimul, nici aceia care acceptaseră realitatea politică şi încercaseră să se integreze.
Arestările încep la câteva săptămâni de la atribuirea premiului Nobel lui Boris Pasternak, în decembrie 1958, cu Constantin Noica, aflat în domiciliu obligatoriu la Câmpulung, unde se aflau şi „alte elemente ale fostelor clase exploatatoare”. Anul 1959 va aduce arestarea, anchetarea în libertate, sau în stare de reţinere, a altor zeci de persoane, în legătură cu procesul care se pregătea. Ancheta în procesul lotului Noica-Pillat s-a încheiat la sfârşitul lui ianuarie 1960. Acuzaţiile din timpul cercetărilor s-au schimbat continuu. Mai multe scenarii au fost folosite pentru a-i condamna pe cei arestaţi. Puterea a decis că avea nevoie de acest proces, s-au formulat acuzaţiile de care regimul avea nevoie să facă demonstraţia sa de forţă şi intimidare. Pedepsele trebuiau să fie mari, exemplare, ca să sperie pe oricine ar fi îndrăznit să scape controlului sau să critice regimul. Anchetatorii trebuiau „să găsească dovezi” pentru ceea ce imaginaseră liderii comunişti în scenariul lor politic. Între realitate şi ficţiunea procesului existau puţine locuri comune, deşi faptele incriminate adesea sunt exacte. Anchetatorii transformau banale întâlniri literare sau conversaţii ocazionale în „grupuri organizate”, care puneau la cale „subminarea regimului”. În felul acesta erau descurajate orice fel de legături personale, crearea de grupuri, se bloca astfel refacerea societăţii civile. Sentinţele pronunţate au fost severe. Principalii acuzaţi au primit pedepse de 25 ani de muncă forţată, pedeapsa cea mai lejeră fiind cea de 6 ani. În plus, s-au dictat 125 de ani de degradare civilă şi pentru toţi acuzaţii confiscarea averii.
Alte procese, de o anvergură comparabilă şi la fel de răsunătoare, au avut loc în aceeaşi epocă: procesul „liberalilor”, procesul „istoricilor”, cu inculpaţi celebri ca Vasile Netea şi P.P. Panaitescu; cel cunoscut sub numele de „Rugul aprins”, având printre acuzaţi pe marele scriitor Vasile Voiculescu; procesul scriitorilor germani, acuzaţi că ar fi scris literatură subversivă anticomunistă (Wolf von Aichelburg, Hans Bergel, Georg Scherg, Harald Sigmund, Andreas Birkner); într-un alt proces a fost condamnată la 18 ani de închisoare soţia marelui scriitor Eugen Lovinescu şi mama jurnalistei exilate Monica Lovinescu; procesul „Ştefan cel Mare – 500 de ani”, în care unul dintre arestaţi a fost istoricul Alexandru Zub, viitor profesor universitar şi academician; procesul grupului Uniunii din Cluj, unde profesorul Eduar Pamfil a figurat printre inculpaţi; două procese în care au fost condamnaţi înalţi funcţionari evrei din Ministerul Comerţului Exterior.
În aceeaşi perioadă, Securitatea şi organele PMR înscenează „procese cu public” împotriva a mii de persoane, intelectualii cel mai adesea. Ele erau numite generic „demascări” şi erau nişte ritualuri de punere la stâlpul infamiei a unor persoane care îndrăzniseră să critice regimul, sau considerate prea influente şi deci periculoase pentru regim. Protocolul acestor demascări era identic cu cel al proceselor propriu-zise, cu diferenţa că nu erau judecate de tribunale militare şi nu se dădeau pedepse privative de libertate. Cei „demascaţi” erau supuşi oprobriului public, cu săli pline de oameni de două categorii: unii instruiţi să huiduie, să ceară pedepse grele, selecţionaţi din rândurile aparatului de partid sau muncitori; alţii erau aduşi să asiste ca martori (selecţionaţi din elitele profesionale) pentru a fi înfricoşaţi de ceea ce li s-ar fi putut întâmpla. Finalmente, cei judecaţi astfel îşi pierdeau posturile în cele mai multe cazuri, iar în unele dintre ele, considerate periculoase, erau deferiţi justiţiei şi trimişi în închisori. De observat că victimele demascărilor au fost adesea persoane integrate, unele care se bucurau de favoruri pentru colaborarea cu regimul. Demascările se organizau în instituţii. Campania a avut o anumită metodă, prin care toate zonele activităţilor culturale au fost atinse. Universităţile, institutele de cercetări, presa, uniunile de creaţie, ministere, toate au trecut prin asemenea proceduri de epurare, procese publice şi intimidări. Cele mai cunoscute au fost acelea înscenate lui Mihai Andricu şi unui grup din care făceau parte Mihai Nasta, Miliţa Pătraşcu, Dora Massini, Jacques Costin, un altul a avut drept ţintă ansamblul Operei Române. Exemplele sunt numeroase. Aceste demascări făceau parte din aceeaşi campanie de represiune. Metodele erau altele, dar scopurile aceleaşi.
Campania de epurare, pedepsire şi intimidare începută în 1958 a ţintit ansamblul vieţii cultural-intelectuale şi a durat până la sfârşitul anului 1961. Sfârşitul ei a fost marcat de congresul al XXII-lea PCUS, în care Nikita Hruşciov a relansat „critica personalităţii lui Stalin” şi politicile reformiste în URSS. Reacţia lui Gheorghiu-Dej a fost să refuze amplificarea deschiderilor şi mai ales destalinizarea regimului. Pentru asta el a montat o plenară în decembrie 1961, în care rezoluţia stipula că destalinizarea în România a început încă din 1952, odată cu înlăturarea grupului Pauker/Luca/Georgescu şi a continuat în iunie 1957 cu înlăturarea altui grup, Iosif Chişinevschi/Miron Constantinescu. Plenara din decembrie 1961 este semnalul unei accelerări a depărtării de Kremlin. Gheorghiu-Dej caută altă formulă în vederea supravieţuirii sale politice. El caută acum sprijinul economic şi politic al Occidentului şi se îndepărtează de Moscova pe fundalul conflictului chino-albanezo-sovietic ca şi diminuării treptate a autorităţii politice a lui Hrusciov. Pe plan intern, desovietizarea propagandei se accentuează. În viaţa literară apar nume până atunci interzise. Liderii comunişti români încep o apropiere de intelectuali. Suportul acesteia putea asigura regimului o susţinere din partea celui mai influent segment al societăţii româneşti. În acest context, o serie de decrete de amnistie sunt date succesiv. În cadrul lor, şi victimele procesului Noica-Pillat sunt puse în libertate până în august 1964. Dacă procesul avusese scopuri manipulativ-politice, şi amnistia din 1964 a avut acelaşi caracter, manipulativ-politic. Dacă în 1958-1961, procesele şi demascările organizate împotriva intelectualilor serviseră consolidării puterii lui Gheorghiu-Dej şi oamenilor lui, în 1964 scopul a fost acelaşi: consolidarea puterii. În circumstanţe schimbate, intelectualii au fost folosiţi ca masă de manevră în folosul aceluiaşi grup de interese. În perioada 1961-1964 priorităţile regimului Gheorghiu-Dej rămăseseră aceleaşi, supravieţuirea politică. Contextul însă se schimbase. Gheorghiu-Dej, pentru a supravieţui, deci pentru a nu cădea victimă unei încercări de „rotire a cadrelor” iniţiată de liderii PCUS, trebuia să se depărteze de Kremlin. După o scurtă perioadă care a urmat intervenţiei sovietice la Budapesta, susţinută complet de Dej, când îşi câştigase încrederea lui Hrusciov, relaţiile dintre cei doi lideri şi cele două partide comuniste se înrăutăţiseră, iar (mai ales după octombrie 1961) Gheorghiu-Dej avea nevoi de suport intern. O altă manevră politică, inversul celei declanşate în 1958, este atunci concepută. Nu se mai urmăreşte înfricoşarea intelectualităţii, ci dimpotrivă, atragerea ei, determinarea ei, într-un fel sau altul, să colaboreze cu regimul. Eliberarea prizonierilor politici din închisori urmărea două ţinte diferite: 1) pe plan intern, câştigarea sprijinului intelectualităţii, ca şi al unor segmente din vechile elite care reuşiseră să supravieţuiască detenţiei, 2) pe plan extern, să răspundă condiţiilor impuse de Occident pentru sprijinul economic şi politic cerut de Bucureşti. Şi de data această, regimul considera că intelectualii puteau fi folosiţi ca masă de manevră.

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002