În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
MOMENTUL 1968
Patru ani mai târziu, în august 1968, Nicolae Ceauşescu avea să obţină un rezultat mult mai spectaculos. Refuzând să participe la invadarea Cehoslovaciei şi chiar condamnând cu virulenţă intervenţia sovietică, el a obţinut sprijinul unei părţi considerabile a populaţiei şi a pus bazele celor două decenii de dictatură.
Faţă de încrâncenarea anilor 1958-1959, la sfârşitul deceniului şapte s-a produs o totală răsturnare de optică.
Semnificativ este cazul maiorului A.I.N., care prin sentinţa numărul 140/3 iulie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Bucureşti a fost condamnat la 12 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică, confiscarea în întregime a averii personale şi degradare militară pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale (prin agitaţie în formă gravă) prevăzută de articolul 209 pct. lit. a şi b, alineatul penultim din Codul Penal.
În ce consta vina maiorului A.I.N?
„S-a reţinut că, fiind nemulţumit de condiţiile de viaţă asigurate de orânduirea noastră socialistă, a încrecat să influenţeze în acest sens şi pe alţi ofiţeri, căutând să-i convingă că în timpul regimului burghez ofiţerii trăiau mai bine, deoarece aveau solde mai mari (…). În 1958, după venirea la conducerea statului francez a generalului De Gaulle, a afirmat că se va termina cu comuniştii din Franţa, răspândind ideea dezlănţuirii unui război, în cursul căruia americanii vor face să dispară comunismul de pe faţa pământului (…). A elogiat tehnica ţărilor capitaliste, spunând coinculpatului A.V. că, dacă va pleca în URSS, să nu cumpere produse sovietice, pentru că ar fi mai scumpe şi de calitate inferioară, recomandându-i să-şi cumpere produse de import din ţările capitaliste, care ar fi mai ieftine şi mai bune (…). A calomniat realizările obţinute de URSS, afirmând că vasul de război folosit de conducătorii de stat sovietici pentru a se deplasa în Anglia, în scopul unei vizite oficiale, era de provenienţă germană.”
De notat că maiorul N. intra în uriaşul val de arestaţi care a urmat retragerii Armatei Roşii din România, negociată începând din iulie 1955 cu Hruşciov de către Emil Bodnăraş, omul de încredere al sovieticilor. Finalmente, acordul de retragere a fost realizat în 1958, când ultimii 35 000 de militari sovietici au părăsit România. Ca să-şi arate fidelitatea, şi ca o eventuală liberalizare să nu permită o repetare a revoltei din Ungaria, comuniştii români au introdus măsuri draconice de securitate internă, inclusiv înăsprirea pedepselor din Codul Penal. În Articolul 9 se prevedea pedeapsa cu moartea pentru acei români care ar fi contactat străini pentru a comite un act „care ar putea provoca statul român să se implice într-o declaraţie de neutralitate sau într-o declaraţie de război”. Au fost efectuate zeci de mii de arestări, mai ales din rândul tinerilor (pentru „huliganism”), intelectualilor, preoţilor (pentru misticism), dar şi al ţăranilor care refuzau colectivizarea şi al muncitorilor, acuzaţi de „sabotaj economic”. Numai pe şantierele de strângere a stufului din Delta Dunării (Balta Brăilei, Feteşti, Periprava, Dranov) se aflau la muncă forţată 40 000 oameni. O bună parte a acestora au murit de malarie sau tuberculoză, locurile fiind înţesate de gropi comune, încă nedescoperite.
La 29 august 1968 (la numai o săptămână după invadarea Cehoslovaciei), maiorul N. a fost achitat („unele din faptele reţinute nu sunt dovedite, iar altele nu au semnificaţia penală”). La 25 mai 1970, Consiliul de Stat i-a înapoiat şi toate decoraţiile.
Relaxarea din anii 1964-1971 era însă doar un răgaz pe care regimul cultului personalităţii şi-l va lua în vederea „revoluţiei culturale” şi a terorii profilactice care au dominat ultima parte a perioadei ceauşiste.
SUCCESIUNEA PROTESTELOR
Încă de la începutul regimului comunist, măsurile represive luate de autorităţi au avut ca efect naşterea unei mişcări de opoziţie şi rezistenţă. În afara grupurilor de partizani care luptau în munţi, trebuie semnalată activitatea politică a partidelor democratice care, din 1945 şi până la interzicerea lor, în 1947, s-au opus comunismului atât prin toate mijloacele constituţionale avute la dispoziţie, cât şi prin atitudinea de rezistenţă pasivă a populaţiei, concretizată prin colportaj.
Bineînţeles nu au lipsit nici acţiuni de sfidare directă a guvernului, cel mai bun exemplu constituindu-l manifestarea anticomunistă, monarhistă, cu zeci de mii de participanţi, din 8 noiembrie 1945.
Cu toate că, sub presiunea Marilor Puteri, guvernul Groza a fost nevoit să consimtă la o relaxare politică de faţadă în 1946, recurgând totuşi la falsul electoral grosolan din 19 noiembrie , nemulţumirile populaţiei s-au menţinut la o cotă ridicată., mai ales că marea secetă din acei ani a generat înfometarea populaţiei din numeroase regiuni ale României .
Sinteza informativă a Biroului Contrainformaţii al Marelui stat Major, pe luna decembrie 1946, oferă o imagine de ansamblu, insistând pe câteva cazuri concrete . Astfel, din categoria abuzurilor de ordin administrativ, cităm, printre altele: „Populaţia comunei Şandra, judeţul Timiş-Torontal, este foarte revoltată împotriva primarului, notarului şi şefului de gară din acea comună, care au sustras zeci de vagoane de cereale, din cele destinate regiunilor înfometate şi le-au vândut pe piaţa Timişoarei cu preţuri de speculă…” „În gara Oradea, un grup de 600 de locuitori din judeţul Prahova şi Râmnicul Sărat şi din regiunea Moldovei au luat cu forţa câteva vagoane pe care le-au încărcat cu cereale achiziţionate de ei şi le-au ataşat apoi la un tren de marfă…” „În gara Oneşti – Bacău, în noaptea de 29 decembrie 1946 un grup de 150 de locuitori din regiunea Oneşti s-au adunat în scopul de a se îmbarca în tren şi a se deplasa în regiunile excedentare pentru achiziţii de cereale. Deoarece trenul personal care a sosit în staţie era prea aglomerat şi nu aveau loc să se urce, au pus lemne pe linie, oprind astfel trenul şi obligând pe şeful staţiei să le ataşeze un vagon. La refuzul acestuia au luat cu forţa un vagon pe care l-au ataşat trenului, după care, ridicând lemnele din faţa locomotivei, au permis plecarea trenului.” Tot în decembrie 1946, alte motive de nemulţumire se semnalau în legătură cu aplicarea legii de reformă agrară, cu incidentele dintre „populaţie şi unii membri ai armatei sovietice”, ca şi cu unele manifestări având un caracter şovin şi iredentist.
Este de la sine înţeles că orice mijloc era bun pentru reducerea la tăcere a celor care îşi exprimau nemulţumirile. Astfel, la 12 iulie 1948 a izbucnit o grevă la fabrica de brichete din Jimbolia. Emil Stanciu, secretarul partidului comunist din regiunea Timişoara, s-a deplasat la faţa locului, însoţit de trei camioane şi de 30 de muncitori din Timişoara. Greva a fost înăbuşită, 247 de muncitori au fost concediaţi şi 6 dintre conducătorii mişcării au fost arestaţi de Securitate.
Vasta reţea de informatori, omniprezenţa Securităţii, represiunea nemiloasă erau gândite pentru a împiedica orice încercare de opoziţie. Desigur, revoluţia din Ungaria din 1956 a declanşat în România o mişcare de solidaritate, mai ales printre studenţi; dar, din nou, miile de arestări au produs un efect descurajant. La fel de desurajant – în sensul în care a creat speranţa unei schimbări de direcţie pe care partidul însuşi trebuia să o rezolve – a fost politica de desovietizare declanşată de Dej la începutul anilor 60. Ajuns la putere în martie 1965, Ceauşescu a fost destul de viclean încât să menţină această speranţă, asigurându-şi astfel câţiva ani de linişte. Abil, el a ştiut să alterneze, până în 1971, măsurile draconice cu gesturile de liberalizare.
Astfel, impresionat de rezultatele unui recensământ care arăta scăderea natalităţii, Ceauşescu a promulgat la 1 octombrie 1966 decretul 770 care stipula că avortul este interzis femeilor sub 45 de ani sau care aveau mai puţin de patru copii. Medicii care încălcau aceste dispoziţii riscau o pedeapsă cu închisoare până la 25 de ani. Femeile care, deşi nu aveau 4 copii sau nu aveau 45 de ani, dar totuşi recurgeau la avort puteau primit 10 ani de închisoare. Desigur, cu aceeaşi ocazie, toate mijloacele de contracepţie au dispărut din comerţ. În ciuda acestor măsuri represive, întreruperile de sarcină au continuat să fie practicate – deseori de către infirmiere sau moaşe – în condiţii precare de clandestinitate. Mii de femei au murit în cursul acestor intervenţii improvizate.
După un scurt moment de euforie, în 1968, prilejuit de refuzul lui Ceauşescu de a participa la invazia Cehoslovaciei, capacul de plumb a căzut definitiv asupra României în iulie 1971. Întors dintr-o călătorie în China şi Coreea de Nord, dictatorul a lansat o minirevoluţie culturală după modelul comunist asiatic. Libertăţile de expresie, pe care intelectualii erau pe punctul de a le recâştiga, au fost din nou pierdute. Pentru a doua oară de la începutul regimului comunist, intenţia afişată era de a distruge elitele – care abia începuseră să se reconstituie – şi de a fabrica „omul nou” – creatură lipsită de conştiinţă activă şi de atitudine civică. În puţin timp, societatea civilă a fost atomizată. În faţa acestei întoarceri în forţă a ideologiei în cultură şi a cultului personalităţii în creştere, rezistenţa nu se putea manifesta decât individual sau, în cel mai bun caz, în grupuri mici. Securitatea reprima aceste acţiuni cu rapiditate, operând arestări urmate de condamnări, de expulzări, de arestări la domiciliu şi de „destrămări ale anturajului”. Astfel a început sumbra perioadă pe care, în schimb, Ceauşescu o denumea ca „Epoca de aur”, expresie preluată de numeroşii săi scribi în vasta lor producţie encomiastică.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
