În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
RELUAREA PROTESTELOR
Una din primele reacţii faţă de noua linie politică a lui Ceauşescu a fost criticarea deschisă a revoluţiei culturale pe care au formulat-o, în 1972, la o întâlnire publică cu dictatorul, câţiva artişti, printre care poetul Anatol Baconski şi sculptorul George Apostu. O contestaţie de stânga s-a manifestat în 1974-1975, când nişte tineri scriitori de origine germană din Timişoara creează un grup intitulat „Aktiongruppe-Banat”. Membrii săi au fost hărţuiţi, intimidaţi şi arestaţi, iar în anii 80 majoritatea au reuşit să emigreze în Germania federală, denunţând în cărţile şi articolele lor fărădelegile regimului (Herta Müller, Richard Wagner, Wiliam Totok etc.). Un mare număr de scriitori şi artişti – Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Oana Orlea, Antonia Constantinescu – au emigrat, susţinându-şi în Franţa colegii rămaşi în România. Pe de altă parte, între anii 1974-1978 Victor Frunză a redactat prima Istorie a stalinismului în România, pe care a publicat-o apoi în străinătate. La 8 septembrie 1978, el a făcut publică, prin intermediul agenţiei Reuters, o „Scrisoare deschisă secretarului general al partidului”, în care critica violările drepturilor omului şi cultul personalităţii. În 1980 el a fost obligat să părăsească România. În acelaşi timp, în 1975 şi 1976, mai multe încercări de reconstituire a unui nucleu al Partidului Naţional Ţărănist – deci de creare a unei opoziţii politice structurate – au fost anihilate prin izolarea militanţilor care supravieţuiseră anilor lungi de detenţie. 10 ani mai târziu, în 1987, cu toate că era trecut în clandestinitate, partidul a fost afiliat de fruntaşul său Corneliu Coposu la Internaţionala creştin-democrată.
Alte încercări, de astă dată de solidaritate cu mişcările de opoziţie democratică din alte ţări din centrul şi răsăritul Europei, au fost înăbuşite prin izolarea imediată a participanţilor. Aşa sa întâmplat în 1977 cu mişcarea Goma, numită astfel după numele iniţiatorului său, scriitorul Paul Goma, după ce mai multe cărţi i-au fost publicitate în străinătate şi citite la microfonul postului de radio Europa Liberă.
După ce a suferit o condamnare politică în cursul anilor 50 şi după ce i-a văzut una din cărţi interzise de cenzura lui Ceauşescu, Paul Goma a făcut public, la 8 februarie, protestul său faţă de regim într-o „Scrisoare deschisă de adeziune la Charta 77”, adresată lui Pavel Kohout şi prietenilor săi cehi. În puţin timp, peste 200 de semnatari s-au alăturat acestei iniţiative a lui Goma. Cei mai cunoscuţi – printre care psihiatrul Ion Vianu şi scriitorul Ion Negoiţescu – au fost hărţuiţi, intimidaţi şi excluşi din viaţa socială. Ceilalţi, care nu aveau nici un pic de notorietate care să-i protejeze, au fost arestaşi, molestaţi, internaţi în azile psihiatrice. Goma însuşi a fost pus sub asediu în propria locuinţă de către Securitate. Izolat complet de susţinătorii săi şi de presa occidentală, a fost arestat între 1 aprilie şi 7 mai 1977. Scrisorile sale adresate lui Ceauşescu, declaraţiile făcute presei occidentale, precum şi sprijinul acordat de o mare parte a opiniei publice – minerii din Valea Jiului s-au solidarizat cu el printr-o scrisoare -, toate acestea au fost cunoscute datorită postului de radio Europa Liberă, care i-a mediatizat acţiunile. Această presiune a obligat autorităţile comuniste să-i acorde un paşaport turistic care i-a permis să părăsească România, la 20 noiembrie 1977, în direcţia Franţa, având interdicţia de a se mai întoarce în ţară.
Opinia publică internaţională a înţeles că protestele lui Paul Goma au marcat începutul mişcărilor de apărare a drepturilor omului în România, aşa cum demonstrează numeroasele petiţii şi manifestări de solidaritate din epocă făcute de asociaţiile de români din exil (Maria Brătianu, Sanda Stolojan) şi de mediile de intelectuali din Occident.
La 4 martie 1977 un cutremur extrem de puternic a făcut 1500 de victime şi pagube considerabile în Bucureşti. Ceauşescu a profitat de această ocazie pentru a-şi pune în practică un plan pe care îl gândise de mult timp: „sistematizarea” centrului capitalei. În 12 ani, a făcut să dispară cele mai vechi cartiere ale oraşului – pe o suprafaţă de 2 ori mai mare decât cartierul Marais din Paris – pentru a construi în locul lor o clădire imensă, Casa Poporului, care trebuia să adăpostească principalele instituţii ale statului. Accesul în clădire se făcea dinspre bulevardul Victoria Socialismului, de o parte şi de alta a căruia au fost construite blocuri de locuit destinate înalţilor responsabili şi funcţionarilor regimului. Printre miile de clădiri demolate în cadrul acestui plan, s-au numărat şi 20 de biserici, înscrise în patrimoniul naţional sau internaţional, dispărute pentru totdeauna sub lama buldozerelor.
Condiţiile de viaţă din ce în ce mai dificile şi penuria de alimente au fost la originea grevei minerilor de la Lupeni, grevă care a izbucnit la 2 august 1977, cuprinzând repede întreaga vale a Jiului. Timp de o săptămână, greviştii au protestat împotriva unei noi legi privind salariile şi pensiile, împotriva asistenţei medicale şi juridice precare şi a aprovizionării insuficiente. Responsabilii comunişti care au încercat să calmeze spiritele au fost luaţi ostatici, minerii cerând şi obţinând până la urmă să vină Ceauşescu în persoană. În timpul acestei „vizite de lucru”, dictatorul a fost pentru prima dată contestat în public de către muncitori. De altfel aceasta îi va costa scump, liderii mişcării fiind arestaţi, în timp ce sute de mineri au fost mutaţi în alte mine din ţară. Pentru a-i înlocui regimul a adus soldaţi, dintre care mulţi au dezertat şi la fel de mulţi au suferit accidente de muncă, neavând o minimă pregătire de specialitate. O altă mişcare a minerilor, de mai mică amploare, a avut loc în 1983, în regiunea Maramureş, şi în 1986 la Motru, în Oltenia.
În martie 1979, doctorul Ionel Cană şi inginerul Gheorghe Braşoveanu au fondat la Bucureşti Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România., cu câteva filiale în ţară. În ciuda unei existenţe foarte scurte – iniţiatorii şi o parte din membri au fost repede arestaţi şi izolaţi -, sindicatul a reuşit să aibă peste 2000 de aderenţi. Este fără îndoială, în legătură cu acest eşec, că în septembrie 1980 mai multe personalităţi au încercat, aşa cum o făcuse Paul Goma, să susţină mişcarea Solidarnosc. În legătură cu această tentativă de constituire a unei mişcări sindicale, semnalăm şi cazul lui Vasile Paraschiv, muncitor din Ploieşti şi protestatar încă din anii 60, care a fost arestat, torturat în mai multe reprize şi supus la tratamente psihiatrice, şi pe care sindicatele franceze l-au luat sub protecţia lor. În 1981, un alt muncitor, Iulius Filip, a fost arestat pentru că a scris un mesaj de susţinere Sindicatului Solidarnosc.
Rezistenţa prin cultură a fost o altă formă a protestului. Intelectualii democraţi, şi în primul rând scriitorii, s-au adresat publicului într-un limbaj metaforic care reuşea să străpungă barierele cenzurii. Anumiţi pictori (Corneliu Baba), regizori (Lucian Pintilie, Liviu Ciulei), scriitori au devenit adevărate simboluri ale rezistenţei. Cărţile lor erau deseori tipărite într-un tiraj impresionant, iar revistele unde publicau erau multiplicate şi difuzate spontan sub formă de samizdate. Scriitorii primeau periodic interdicţia de publicare şi erau supravegheaţi ca suspecţi. În ceea ce priveşte operele lor, era interzis să fie reproduse în manualele şcolare şi erau scoase din biblioteci. Spectacolele erau interzise.
În perioada 1964-1981, Uniunea Scriitorilor a devenit un centru de rezistenţă împotriva dictaturii, a cenzurii şi, în general, împotriva încălcării drepturilor omului. Această atitudine s-a manifestat chiar şi în cadrul şedinţelor organizaţiei comuniste a scriitorilor. La 18 septembrie 1980, un grup de 22 de scriitori comunişti au fost primiţi de Nicolae Ceauşescu. Ei i-au cerut desfiinţarea Uniunii Scriitorilor, pe care o considerau „reacţionară” şi „vândută Occidentului”. Ei doreau, de asemenea, dizolvarea organizaţiei de partid care funcţiona în cadrul Uniunii Scriitorilor – adică propria lor structură politică – şi crearea unei Uniuni a scriitorilor comunişti. La 13 octombrie 1980 Nicolae şi Elena Ceauşescu au convocat la Comitetul Central un grup de 102 scriitori, membri şi nemembri de partid. Câţiva dintre aceştia se remarcaseră prin criticile virulente faţă de ingerinţa partidului în viaţa literară. Reacţia lui Ceauşescu a fost de a întări cenzura şi de a dizolva organizaţia de partid de la Uniunea Scriitorilor. La 10 iulie 1981 Comitetul Central a impus în fruntea Uniunii Scriitorilor o conducere supusă, în ciuda opoziţiei consiliului director, ales cu puţine zile înainte.
În cursul anilor 80, una din formele obişnuite de protest a fost redactarea de către unii intelectuali a unor scrisori deschise, citite la posturile de radio occidentale care transmiteau în limba română şi publicate în presa occidentală. Reacţia autorităţilor era de a-i persecuta pe autorii acestor scrisori. Doina Cornea, conferenţiară la Facultatea de Filologie din Cluj, a adresat, între 1982 şi 1989, nenumărate scrisori deschise către Nicolae Ceauşescu, făcând o analiză critică a politicii sociale, economice şi culturale a dictatorului. În faţa represiunii brutale cu care puterea a reacţionat la acţiunile Doinei Cornea, zeci de intelectuali şi muncitori s-au solidarizat cu ea. Ion (Oni) Brătianu, fiul ultimului preşedinte al Partidului Naţional Liberal, Constantin I.C. Brătianu, a adresat şi el mai multe scrisori critice lui Ceauşescu, atrăgându-şi şi el represiuni din partea puterii. Alte scrisori, în care se protesta împotriva demolării bisericilor, au fost trimise dictatorului de către grupuri de arhitecţi, critici de artă şi oameni de cultură.
În ciuda presiunii din ce în ce mai puternice pe care regimul o exercita asupra populaţiei, un număr tot mai mare de intelectuali căutau să-şi exprime opiniile. Astfel, în 1981, mai mulţi tineri profesori şi scriitori din Cluj şi Oradea au reuşit să editeze şi să distribuie sub formă de samizdat o revistă în limba maghiară, Ellenpontok (Contrapunct). Cităm de asemenea cazul scriitorului Dorin Tudoran căruia, după ani de proteste şi hărţuială permanentă din partea Securitatăţii, i s-a permis să părăsească ţara, în iulie 1985, cedându-se astfel la presiunile opiniei publice internaţionale. După ani lungi de închisoare, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa pleacă în exil, în aceeaşi perioadă. Tot în 1985, inginerul şi poetul Gheorghe Ursu este arestat după ce i se descoperă un jurnal pe care-l ţinuse timp de 15 ani şi în care îşi notase criticile sale referitoare la regim. A mai fost acuzat că a trimis mai multe scrisori la postul de radio „Europa Liberă”. La 17 noiembrie 1985 a fost omorât, în celula sa de la Securitate; autorii acestui omor nu au fost niciodată pedepsiţi. Un alt opozant foarte cunoscut, Mihai Botez, care, chiar în calitatea sa de membru de partid exprimase mai multe critici, a fost expulzat în 1987, refugiindu-se în Statele Unite. În august 1988 Ana Blandiana, care fusese deja interzisă, cu trei ani înainte pentru că difuzase nişte poeme „subversive”, a primit din nou interdicţia de a publica, datorită unui poem în care îl parodia pe dictator.
MIŞCĂRI SOCIALE
Pe parcursul anilor 80, protestele au luat amploare şi în rândul muncitorilor. În 1983 Dumitru Iuga, tehnician la Televiziunea Română, a iniţiat o Mişcare pentru libertate şi justiţie socială, lui alăturându-i-se încă 6 tineri. Arestaţi, au fost acuzaţi de „complot împotriva orânduirii sociale” şi condamnaţi la pedepse care mergeau până la 20 de ani. La 16 februarie 1987, cu ocazia Zilei Ceferiştilor, a avut loc o mişcare de protest la Atelierele Nicolina din Iaşi, urmată de o manifestaţie a studenţilor din Iaşi, pe străzile oraşului. Dar marea manifestaţie a muncitorilor este cea din 15 noiembrie 1987 de la Braşov. Mii de muncitori de la uzinele „Steagul Roşu” traversează oraşul scandând lozinci contra lui Ceauşescu şi a regimului comunist, apoi devastând sediul comitetului judeţean de partid. Portretul dictatorului a fost ars în faţa clădirii. 62 de muncitori au fost arestaţi şi expulzaţi în mai mult oraşe din ţară. Pentru că şi-au manifestat solidaritatea cu manifestanţii, Doina Cornea şi fiul său, Leontin Iuhas, precum şi un grup de studenţi din Braşov (Marian Bia) şi sindicalişti din Zărneşti (Mihai Torje, Marin Brâncoveanu, Marian Lupou) au fost arestaţi şi supuşi unor anchete îndelungate.
În anii ’80, împărţirea de manifeste îmbracă forme extrem de originale: valize de carbid care explodează, câini îmbrăcaţi în lozinci, lipire de manifeste în cabinele de telefon, aruncare de manifeste de pe terasele blocurilor, lozinci scrise pe ziduri, etc. Mai multe persoane sunt arestate pentru că şi-au exprimat astfel opoziţia şi au fost condamnate la pedepse cu închisoare începând de la 6 ani până la 10 ani (Ion Ilie din Piteşti, Florin Vlăsceanu, Pavel Vechio, Victor Totu din Târgovişte, Gheorghe Gherghina, Nicolae Ionel şi Ion Drăghici din Bucureşti). Cel mai curajos a fost însă inginerul Radu Filipescu, care a distribuit mii de manifeste împotriva lui Ceauşescu în cutiile poştale din Bucureşti, cerând o solidaritate deschisă împotriva dictatorului. Urmarea: a fost condamnat la 10 ani de închisoare.
În septembrie 1988 se produce incendierea unui arc de triumf, din faţa Pavilionului expoziţional, care purta efigia lui N. Ceauşescu. Pe statuia lui Lenin din Bucureşti sunt scrise lozinci anticomuniste. Câteva luni mai târziu, la 3 martie 1989, tânărul Liviu Babeş din Braşov îşi dă foc pe o pârtie de schi de la Poiana Braşov, strigând lozinci anticomuniste.
ANUL 1989 – APOGEUL REVOLTEI
Anul 1989 a fost în mod particular plin cu acţiuni de protest. La 26 ianuarie, aniversarea lui Nicolae Ceauşescu, patru redactori de la ziarul „România Liberă” – Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu Maier şi Anton Uncu – care au încercat, împreună cu tipograful Alexandru Chivoiu, să publice un ziar clandestin, „România”, conţinând articole anticomuniste, au fost arestaţi. În martie, şase foşti înalţi demnitari ai regimului îi adresează lui Ceauşescu o scrisoare deschisă, cerându-i reformarea sistemului. Alte texte, semnate de intelectuali cunoscuţi, au fost publicate în presa occidentală şi citite la microfonul postului „Europa Liberă”, autorii lor fiind imediat supuşi anchetelor, concediaţi şi arestaţi la domiciliu. Cel mai celebru caz este al poetului Mircea Dinescu care a adresat două scrisori curajoase către ziarul „Libération”. Esteticianul Andrei Pleşu, scriitorii Dan Deşliu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, fizicianul Gabriel Andreescu şi mulţi alţi intelectuali protestatari au criticat în mod deschis regimul, fiind supuşi apoi persecuţiilor.
Trebuie să amintim că în timpul dictaturii comuniste, singurele surse reale de informaţii în România au fost posturile de radio occidentale care emiteau în limba română: „Europa Liberă”, BBC, „Deutsche Welle”, „Vocea Americii”. Editorialele lui Noel Bernard şi Vlad Georgescu, directori ai secţiei române a postului de radio „Europa Liberă” – morţi amândoi în condiţii suspecte, fără îndoială iradiaţi de Securitate – , cronicile Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, transmise de la microfonul aceluiaşi post de radio – comentarii excepţionale ale problemelor culturale şi politice -, precum şi contribuţiile unei întregi pleiade din exilul românesc din Occident, apărute în presa internaţională, au compensat absenţa informaţiilor în România, cultivând spiritul critic faţă de ororile regimului, de teroare şi de minciună, şi menţinând totodată speranţa în forţa solidarităţii intelectuale.
La 14 decembrie 1989 o primă manifestaţie contra regimului are loc la Iaşi, fiind repede împrăştiată de forţele de ordine. Două zile mai târziu, revolta izbucneşte la Timişoara, soldându-se cu zeci de morţi, sute de răniţi şi numeroşi arestaţi. La 21 decembrie revolta cuprinde şi Bucureştiul, Clujul, Sibiul, Lugojul, Cugirul şi alte oraşe din ţară. La 22 decembrie dictatura lui Ceauşescu se prăbuşeşte, puterea fiind preluată de Frontul Salvării Naţionale care instaurează o tranziţie neocomunistă. Schimbarea s-a produs cu costul a peste 1100 de vieţi omeneşti.
Epilog 2002
Odată cu căderea lui Ceauşescu, România a ieşit dintr-un lung coşar. Desigur, regimului comunist, cel care a domnit 45 de ani, a dispărut odată cu dictatorul . Dar urmele pe care le-a lăsat în societate sunt profunde. Partidul comunist şi Securitatea nu mai există ca instituţii, dar ele supravieţuiesc prin oameni şi mentalităţi. Activiştii şi ofiţerii de securitate de ieri au intrat în noile formaţiuni politice, de dreapta sau de stânga, au cucerit puterea economică şi conduc mass media, ca şi multe instituţii de stat.
Desigur, cuceririle democratice din anii care au trecut la de la revoluţie sunt incontestabile. Românii au în fine libertatea de a se implica în politică, de a-şi exprima opoziţie – să notăm totuşi cazuri de jurnalişti condamnaţi în anii ’90 pentru că au scris diverse articole -, de a călători liber. Dar este la fel de incontestabil că este greu să faci o nouă politică cu nişte oameni vechi. Din această cauză unele remarci ale conducătorilor succesivi – începând cu preşedintele Iliescu – privind proprietatea privată, economia liberală, atitudinea critică asupra trecutului comunist sau relaţiile cu Occidentul amintesc într-o oarecare măsură – sporadic, dar supărător – de discursurile oficiale ale anilor 50.
România nu mai e o ţară comunistă, dar comuniştii sunt încă la putere. Ei se opun ca responsabilii din Securitate, torţionarii şi asasinii din sistemul concentraţionar să fie judecaţi sau măcar cunoscuţi. Ei se împotrivesc deschiderii arhivelor. Astfel îşi asigură pentru ei şi pentru complicii lor de ieri o imunitate definitivă. Regimul este astfel un amestec de NEP leninist şi de „socialism de piaţă” după model chinezesc, împănat de o dorinţă mare de a uita trecutul. Astfel înlănţuită în propriul trecut, România înaintează cu greu spre un viitor care i se promite a fi, încă o dată, „radios”.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
