În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Distrugerea culturii
Distrugerea în 1947 a partidelor de opoziţie a fost urmată de lichidarea presei lor, astfel că mijloacele de informare publică au intrat total sub controlul statului. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic, activităţile ziariştilor, scriitorilor, artiştilor şi muzicienilor au fost puse sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă (Agiprop) a Comitetului Central al Partidului. Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare.
Învăţământul a avut aceeaşi soartă. În august 1948, Legea pentru reforma învăţământului a desfiinţat toate şcolile străine şi pe acelea administrate de culte. S-au făcut uriaşe epurări în rândurile profesorilor şi studenţilor de la universităţi. Eminenţi profesori au fost scoşi de la facultăţile de istorie şi filosofie, iar locurile lor au fost luate de îndoctrinatori stalinişti, cel mai notoriu dintre aceştia, în domeniul istoriei, fiind activistul Agiprop Mihai Roller. Ministerul Învăţământului a interzis folosirea unor materiale didactice mai vechi şi a autorizat doar manuale încorporând percepte marxist-leniniste. Limba rusă era obligatorie începând cu clasele gimnaziale, numărul de ore alocat fiind cel egal cu cel pentru limba română. Istoria Partidului Comunist Bolşevic şi Geografia URSS erau materii de liceu. La Ştiinţele Naturale prevalau capitolele despre creatorii de hibrizi Miciurin şi Lîsenko, în timp ce Wiener, creatorul ciberneticii, era descris ca imperialist. Marxism-leninismul, în interpretarea lui Stalin, a devenit obligatoriu de la şcoala secundară în sus; predarea religiei a fost total interzisă.
A urmat publicarea, la 9 iunie 1948, a decretului nr. 1 091 privind înfiinţarea Academiei RPR, act prin care vechea Academie era desfiinţată şi înlocuită cu o adunare obedientă menită să slujească interesele comuniştilor, criteriile ştiinţifice fiind uitate. Mai mult, o parte însemnată a foştilor academicieni vor cunoaşte rigorile sistemului carceral comunist.
Intelectualii, cu excepţia celor direct implicaţi în politică, participanţi la guvernările din perioada 1938-1944, nu fuseseră ţinte prioritare ale acestei campanii de represiune, mai ales ale formelor radicale ale acesteia: arestări, procese publice etc. Intelectualii fuseseră însă marginalizaţi prin forme anexe ca: naţionalizarea tipografiilor şi a editurilor, interzicerea ziarelor şi a revistelor culturale, epurări, înfiinţarea cenzurii. Aceste măsuri au scos din circuitul cultural, complet controlat acum de serviciile de propagandă şi aparatul partidului, majoritatea scriitorilor. În acelaşi timp, o campanie de atragere şi corupere a vârfurilor intelectualităţii a avut loc, cu relativ succes. Nume mari ale culturii române ca Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Mihai Ralea, Cezar Petrescu au colaborat cu regimul de „dictatura proletariatului” şi de ocupaţie sovietică.
Odată cu moartea lui Stalin în martie 1953, toate regimurile din blocul sovietic înlocuiesc politica de confruntare între sisteme cu aceea a coexistenţei paşnice, ceea ce a asigurat câţiva ani de relaxare ideologică. În România, efectele anului 1956 au fost însă controversate. Dorinţei de înlocuire a conducerilor staliniste şi intervenţiei sovietice la Budapesta, Gheorghiu-Dej le răspunde prin cererea de retragere a Armatei Sovietice din România. Începe procesul de îndepărtare de Kremlin, printr-o politică de echilibru între Moscova, Pekin şi Belgrad. În iunie/iulie 1958, Hruşciov îşi retrage efectivele militare din România, nu atât datorită cererilor româneşti, cât din interesul URSS de a demonstra că regimurile blocului sovietic se susţin prin ele însele, au sprijinul societăţilor lor. Voia să atenueze efectele negative create de înăbuşirea revoluţiei budapestane. Era o retragere prudentă dintr-o ţară înconjurată exclusiv de ţări comuniste şi care se dovedise cel mai docil aliat de până atunci al Moscovei. România rămânea însă ţara cu sentimente anticomuniste şi antisovietice puternice. Regimul lui Gheorghiu-Dej era la fel de nepopular ca la începuturile sale. Cu baza socială şi politică proprie insuficiente, şi în absenţa garantului său, Armata Roşie de ocupaţie, Gheorghiu-Dej hotărăşte lansarea unui nou val de represiune în masă. Teama lui Dej şi a Biroului politic era ca retragerea sovieticilor să nu slăbească şi destabilizeze guvernarea sa şi să încurajeze elementele contestatare. Să nu uităm, în munţi continua o rezistenţă armată. În oraşe, în perioada de relaxare, a „spiritului de la Geneva” – aşa cum s-a văzut în timpul evenimentelor din 1956 – începuse să se închege o societate civilă, diferite grupuri, formale, dar mai ales informale, activau pe platforme mai ales culturale. Evenimentele din Polonia şi Ungaria îl preveniseră pe Dej de rolul jucat de intelectuali în absenţa unei clase politice. Pentru Gheorghiu-Dej era limpede că un mare pericol pentru regimul său putea să vină dinspre intelectuali, scriitori, artişti etc. De aceea, decizia sa din vara anului 1958 de a declanşa o nouă campanie de represiune se produce simultan cu retragerea Armatei sovietice. Ţintele ei prioritare au fost intelectualii. Scopul acestui asalt generalizat împotriva intelighenţiei era unul preventiv. Ea – intelighenţia – trebuia împiedicată să profite de retragerea sovietică. Căci regimul comunist de la Bucureşti se identificase complet cu ocupaţia sovietică, iar intelectualitatea românească în cea mai mare parte rămăsese pe poziţiile unui naţionalism dublat de anticomunism. Ca urmare, Dej a ales ca ţintă a represiunii zona de unde puteau să apară pericole. În paralel, pentru a lipsi intelectualitatea de sursele sale de articulare, el trece la românizarea cadrelor PMR şi la o emancipare prudentă de Moscova.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
Serialul nostru “O carte pe zi” se întrerupe până la începutul lui septembrie. Urăm cititorilor o vară suportabilă şi o vacanţă plăcută.
