n. 15 oct. 1929, Ieud, Maramureş – m. 13 sept. 1952, Măgura, Maramureş, împuşcat împuşcat în timpul unei lupte cu trupele de Securitatea
ţăran, partizan în grupul Pop-Oniga
A murit la 13 sep. 1952, în satul Măgura (Maramureş), împuşcat în timpul unei lupte cu trupele de Securitatea
Cei care au plecat, desigur, au fost prinşi. S-au dus pe la nişte colibe în hotarul Ieudului, unde securiştii i-au întâmpinat deghizaţi în straie preoţeşti, pentru că printre cei fugiţi din comuna Ieud erau şi doi preoţi: Părintele Chindriş şi Părintele Dunca zis Joldea.
Securiştii au pretins că sunt preoţi, iar fugarii le-au promis că o să-i aducă şi pe ei la noi. Dar când şi-au dat seama era târziu… de sub sutană au scos pistoale automate şi i-au somat.
Unul dintre ei, un băieţel de 20 de ani, de o frumuseţe rară, care dezertase din armată, Dumitru Hotico, a încercat să fugă şi ei l-au împuşcat mortal. A rămas acolo, inert, pe zăpadă.
Pe ceilalţi i-a luat Securitatea şi i-a adus spre noi, la colibă. Şi s-au întors pe propriile lor urme, n-au avut încotro. Când au intrat în pădure şi s-au apropiat de colibă, unul dintre ei, foarte curajos, a strigat: „Aveţi de grijă, măi!” Tata a auzit din timp, pentru că coliba era păzită, şi a spus: „Toată lumea îşi ia numai strictul necesar şi se îmbracă ca să putem pleca.”
Din Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
***
Grupul de rezistenţă Pop-Oniga a fost cea mai numeroasă grupare de rezistenţă armată ce a activat, începând cu anul 1949, în Ţara Lăpuşului sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc. Pe parcursul existenţei sale, grupul a numărat, cu alternanţe, în jurul a 20 de persoane.
Din această grupare au făcut parte, printre alţii, părintele Atansie Oniga, Vasile Paşca, Vasile Hotea, Achim şi Aristina Pop, Ioan Mâţ, Ilieş Dunca, Gavrilă Dunca, Ioan Hotico, Dumitru Hotico, Vasile Chindriş, Ştefan Chindriş, Dumitru Chindriş, Mircea Dobre, Ioan Rusu, Vasile Tivadar şi Vasile Blaga.
Confruntările grupului cu trupele Ministerului Afacerilor de Interne au fost numeroase. Adoptând însă o strategie de apărare – niciodată nu atacau – au reuşit să scape. Ceea ce nu s-a putut salva, în iarna anului 1952, a fost adăpostul cu alimente, iar grupul a rămas fără mijloace de existenţă. Trupele de securitate împânzeau tot mai mult zona muntoasă, iar metodele de anihilare a grupului s-au diversificat: racolarea unui număr tot mai mare de informatori, ameninţări la adresa părinţilor, fraţilor şi a rudelor. Toate aceste măsuri i-au determinat pe membrii grupului să se despartă, în 1952, în formaţiuni mai mici, pentru a putea rezista mai uşor:
În martie 1953, grupul de rezistenţă “Ţibleşul” era anihilat în întregime. Membrii grupului au căzut rând pe rând în mâinile Securităţii. Dumitru Hotico, în septembrie 1952, Atanasie Oniga, în ianuarie 1953 şi Vasile Hotea, în martie 1953 au fost împuşcaţi.
Un prim proces a avut loc în primăvara lui 1953, iar al doilea lot a fost judecat în august 1953, de către Tribunalul Militar din Oradea.
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
© Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
