D.P.: Întovărășirea s-a făcut de bunăvoie?
D.I.: S-o făcut tot cam cu silnicii din cauză că or mutat pământurile. Or luat pământuʼ. Eu am avut pământ bun aici și mi-o dat unuʼ prin Valea Lupului. Că unde am avut pământ, acolo s-o făcut întovărășire, și mi-o dat pământ acolo, pe coasta mare, încolo, în partea aceea, la Lețcani. Mi-o schimbat, nu s-o respectat. Și atunci, de nevoie, dacă am văzut că plânge și nevasta că să intrăm că altfel ne pune să lucrăm în alte părți, m-am trecut în întovărășire. (…)
D.P.: Și apoi a început colectivizarea?
D.I.: O început cu colectivizarea și ne-o luat tăt.
D.P.: Prin ’60?
D.I.: Prin ’60, ’61, până-n ’62 s-o terminat…
D.P.: Și ce făcea echipa asta?
D.I.: Echipa asta umbla prin sat.
D.P.: Și ce făcea?
D.I.: Încerca să convingă lumea să se treacă la colectiv, cu amenințări: nu te treci dădea copchiii afară din școală, o scos copchiii din școli…
D.P.: Știți vreun caz?
D.I.: Păi o fost forțați mulți ca să se treacă, că le-o dat copchiii afară.
D.P.: Deci chiar le-au dat copiii afară?
D.I.: Da, de la școală. Fiindcă n-or vrut să se înscrie.
D.P.: Era mare echipa asta?
D.I.: Erau, domnule.
D.P.: Cam câți erau?
D.I.: Vreo 15 persoane erau.
D.P.: Și toți aceștia veneau la casa omului?
D.I.: Da, vineau cu toții la casa omului.
D.P.: Și încercau să-l convingă să se înscrie în colectiv. (…)
D.P.: Cât pământ aveați atunci?
D.I.: Atunci aveam patru hectare.
D.P.: Și n-ați vrut să-l dați la colectiv.
D.I.: N-am vrut să mă-nscriu.
D.P.: De ce nu voiați să vă înscrieți în colectiv?
D.I.: Păi dacă aveam căruță cu cai, și aveam și o grădină, și tot ce-mi trebuie… Și eu nu puteam înțelege să mă înscriu, că eu din ’45 am avut tot ce-am avut, că eu în ’45 m-am căsătorit, aveam trei copii…
D.P.: Nu voiați să vă înscrieți în colectiv pentru că vă luau căruța, caii?
D.I.: Nu, domnule, că ne lua tăt. Aveam și eu un cal, mi-o luat calu’, mi-o luat zece găini, eu nu mai puteam avea un ou pentru mâncat, după aceea oi, mi le-o luat. Am dat noi oi, trei oi am dat, apoi pe toate ni le-o luat… Apăi despre cote nu mai vorbesc.
D.P.: Cum erau cotele?
D.I.: Cotele era la fiecare pentru cât pământ avea… până ce-o fost colectivizarea. Din ’47 o-nceput cotele, din ’47 și până în ’62 – cotele la pământ, la orice pământ: 50 de kile de grâu, 50 de kile de carne… Păi la patru hectare, de unde să dau? Eu nici n-aveam, trebuia să cumpăr.
D.P.: Deci erau prea mari cotele? Nu se puteau da?
D.I.: Dădeam, daʼ eu nu vineam acasă cu nimica de pe arii dacă dădeam cote. Că cum era la întovărășire, că ne oprea întâi cotele, și pe urmă cu ce vineam acasă.
D.P.: Vi s-a întâmplat să veniți vreodată fără nimic acasă?
D.I.: Numaʼ o dată?! Mai de multe ori vineam, că n-aveam nici ce mânca cu atâta pământ, colecta la arie pe loc, tăt îmi lua de pe arii.
Păi când am fost dus cu mașina, că era format deja un colectiv la Golăiești, acolo era un colectiv, cum se numea, „Victoria”, primuʼ colectiv de-acolo. Ne-o luat cu mașina și ne-o dus acolo și ne-o arătat. O adus oameni și ne arăta: plin de grâne, belșug; ne zicea: „Ia uite, bre, aicea, ia uite, ia uite, avem de tăte.” Atuncea avea de tăte, grâu, porumb, dădeau la oameni… Un tinerel care era pe acolo în funcție nearăta că o făcut slănină, se lăuda, că să taie să ne arate… „Hai, nu tăia – o băbuță zice –, nu tăia, mamă, nu tăia că după aia trebuie să le dăm înapoi, că eu am fost adusă aicea, nu-s a noastre astea, nu lua de-acolo!” Și atuncea mă gândesc eu: „Ah, asta-i șmecherie. Păi cum să mă trec eu, măi, că mă duci să văd acolo la oamenii aiștia cum te duci încărcat cu bunătăți, le duci grâu, le duci saci plini, și când colo la oameni nu le dai nimica, mor de foame?! Nu mă trec, domnule. Eu nu mă trec.”
Noi am fost vreo zece inși care n-am vrut, noi ne-am trecut la urmă. Daʼ și eu i-am lăsat să mai vie, cum am zis, lasʼ să mai vie, să mai spună, și noi ne-am ținut… Eram câțiva care am rezistat. Eu aveam vreo 15 ani de serviciu și mi-o zis că mă dă afară, daʼ cum să mă dea afară? Și-o trecut valuʼ aista și pe urmă… Aveam o fată la școala veterinară și fata o fost obligată să se ducă la colectiv.
D.P.: Soția dumneavoastră a lucrat la colectiv?
D.I.: Da, are și pensie.
Fragment din interviul cu Dumitru N. Ilieș, țăran din Breazu, Iași, realizat de Daniel Popa în 2001, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1440A1 și publicat în COLECTIVIZAREA –„DE BUNĂVOIE, DAʼ CU FORȚA”, Mărturii din județele Neamț, Vaslui, Bacău, Iași culese de Daniel Popa, Editor Traian Călin Uba, Fundația Academia Civică, 2020
