I-am întâlnit privirea, prima oară, în mulțimea celor prezenți într-o biserică din București, la o nuntă în familia unui prieten comun. Avea ceva neobișnuit în ea, o anumită lumină, o anumită umbră, o anumită forță, , o anumită vulnerabilitate.
Îl întâlnisem pe Romulus Rusan.
Eram curios să-l cunosc pe omul ales de Ana Blandiana să-și împărtășească viața cu el.
Tot atunci, o altă întâmplare a făcut ca, plecând de la nuntă la șosea, unde era oferită masa nuntașilor, să fiu cu el în mașină, numai noi doi, pe sfertul de oră al drumului. În viața de toate zilele trăiam un timp intens și mediocru; materie brută cu răspunsuri zoologice, trădări și agonii tăcute; cu delirele unui fundamentalism tehnologic și corupții dezmărginite. În mașină, conversăm, la inițiativa lui, despre subtilitate.
Ca urgență.
… Dar ea ți-e dată, nu e deprinsă… Da, e har… Implică un risc, în zilele noastre, un curaj, o forță… Subtilitățile nu fac lucrurile ușoare, dimpotrivă. Dar le fac posibile…
Am ajuns. A rămas să mai vorbim. „Trebuie.” Mi-a spus.
Au trecut anii, mai mult de un deceniu după întâlnirea de mai sus. În Los Angeles, unde locuiesc de peste patruzeci de ani, primesc vestea că Romulus Rusan a plecat dintre noi. Am simțit o pierdere personală grea, ca și cum am fi fost prieteni de o viață, deși n-am avut decât câteva întâlniri scurte, în Los Angeles și în București, printre lungi, foarte lungi despărțiri. Brusc, s-au revărsat amintirile începutului. De ce ele și nu altele?
Nu știu, se întâmplă, nu le alegi tu.
I-am citit cărțile pe care mi le-a dat căutând în ele o rană.
Cu ocazia unei sărbătoriri recente a unui prieten comun, dr. Miron Costin, la sediul Alianței Civice, ne-am reîntâlnit la București pentru ultima oară. Prilej cu care am simțit, iarăși, grația primei doamne a poeziei românești. Eram numai musafir în context. Am căutat un loc lângă Romulus Rusan. I-am șoptit că aș vrea să mai stăm de vorbă. Mi-a dat numărul lui de telefon. Plecam într-o vizită prin țară și mă întorceam cu o zi înainte de a mă reîntoarce în America. Am sunat, nu erau acasă. N-a fost să fie, ca atâtea prin viețile noastre. A doua zi dimineața luam, cu Martha, avionul pentru America. Am plecat cu gândul că vom sta de vorbă cu proxima ocazie.
Las pe alții care știu mai multe să scrie despre viața lui publică, despre excepționalul lui dinamism editorial, organizatoric și de atitudine, cu focus pe creații în istoria României, împreună cu Ana Blandiana, opere de dimensiunile Alianței Civice, ale Memorialului Sighet, etc. Scriu numai despre ce găsesc în mine din cel care a plecat. Când nimic pare a nu mai face sens în lunga noapte a sufletului românesc, ascult, ca român de peste ocean, misterele unei comunicări prin rezonanțe, harfa unor ramuri de salcie atinse de degetele brizei deasupra unui mormânt. Conversația continuă prin evenimente. Cu două zile înainte de a pleca dintre noi, la o dezbatere publică, i s-a mia auzit glasul cerându-i primului ministru să se intereseze de felul cum se face relația copilului cu istoria în școli. Două luni mai târziu, ca într-un dialog, o epifanie: răspuns dat de zeci și sute de mii de români cu copii în brațe timp de opt zile, în plină iarnă. Cele mai largi demonstrații după revoluție, protestează contra unei corupții deșănțate cu care prezentul politic amenință viitorul țării. Nu pot susține o relație cauzală, dar una evocativă, fără ezitare, este.
Memorialul Durerii nu e numai un îndemn să te uiți înapoi, ci și să-ți pui întrebări despre cine suntem și ce facem pentru copiii noștri și locul nostru pe lume. Ce sens ar avea o istorie ca disperare, fără nici un viitor? Memoria n-o avem, în ea suntem, cu ea suferim și credem.
Romulus Rusan nu poate lipsi din mâine. Ce a ars într-o credință, nu poate fi pierdut. Cineva a spus că o pasăre Phoenix ca să renască din propria cenușă, trebuie să ardă.
Dumitru Udrescu
