Florin Constantin Pavlovici – Viscolul şi Păianjenul,Ed.Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2014.
Teologic, n-ar trebui, nu-i aşa, să existe dubii. Iadul este unul singur. Pentru unii, el se deschide mai devreme şi, spaţial vorbind, poate avea porţile chiar în lumea noastră.
Din nefericire, „el” este mai mereu „contemporan”. Pentru cine are neşansa de a cădea în mrejele Răului, cu siguranţă va avea o altă perspectivă asupra lumii, existenţei, decât cineva protejat de pronia cerească.
Un scriitor care a cunoscut Teroarea sau un martor nici nu va putea, probabil, să mai scrie un „Mic prinţ” (deşi pot fi discuţii aici), dar, probabil, cu multă credinţă, ar putea, de pildă, să scrie un „Jurnal al fericirii”…
Sau o carte a nefericirii absolute, dacă vreţi… A Durerii… Cum a fost cazul lui Florin Constantin Pavlovici, care a scris „Tortura, pe înţelesul tuturor” (memorii), care deja a ajuns la a patra ediţie…
Autorul a fost arestat la 2 februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă din Balta Brăilei (Salcia) şi Delta Dunării (Peripava). A fost eliberat din închisoarea Gherla la expirarea pedepsei.
În 2014, Editura Fundaţiei Academia Civică a publicat „Viscolul şi Păianjenul”, un roman aducând aminte de „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu sau de o lectură din adolescenţa timpurie, „Ceasornicele groparului Joachim Rybka”, de Gustaw Morcinek. Dacă acolo pretextul povestirilor îl constituia câte un ceasornic din colecţia unui altfel cetăţean onorabil, dar dătător de fiori şi premise hamletiene („Yorick, Yorick!”), în „Viscolul şi Păianjenul” „pretextele” sunt crucile de lemn pe care „personajul principal” le ia din cimitir şi le pune pe foc pentru a se încălzi la el acasă…
Numele celor morţi trecute pe lemnul crucilor „provoacă” anamneza şi fiecare capitol ar putea purta numele de „Crucea 1”, „Crucea 2” ş.a.m.d., relatând pe scurt viaţa cuiva sau drama care duce la moartea omului respectiv.
Dacă vreţi, este o privire asupra Răutăţii oarecum în maniera în care realiza Littell „Binevoitoarele” ori Suskind „Parfumul”, o incursiune în inima răului sau a întunericului dacă vrem să fim conradieni… Să descrii Răul şi Crima nu este, într-adevăr, o plăcere, după cum spune şi autorul în prefaţă!
Bref, îl avem pe Fănel Ailoaiei, „paracliserul desăvârşit”, oarecum citit (ştie câte ceva despre Homer), absolvent de liceu teoretic, premiant, distingând sunetele unor limbi străine, fost soldat gardian („făcuse armata la securitate, în trupele de pază ale lagărelor de muncă pentru deţinuţi politici”), în fapt un fel de sfertodoct, care avea pe conştiinţă uciderea unui deţinut. Care, după părerea consătenilor, de la un moment dat, se cam „ţâcneşte”…
Iarna, omul nostru se încălzeşte cu lemnele despre care aminteam mai sus… Este şi o iarnă… metafizic-istorică, dacă vreţi, deoarece „Viscolul” este un cataclism politic, „Viscolul de la Răsărit”, comunismul cu toate cozile de topor, multe dintre ele plecând de la sat, care este, după cum observă autorul, „nemuritoare vatră de eroi şi inepuizabil depozit de torţionari”… La păianjen vom reveni…
Aşadar, avem şi o incursiune într-o anumită lume a satului, cea din timpul comunismului „timpuriu”, nu numai în lumea lagărelor şi închisorilor… Sunt „reluate” aici secvenţe ( din „Tortura…”) care dovedesc cruzimea şi răutatea de care poate da dovadă un om şi fără să vreau mi-am adus aminte de o întrebarea pe care mi-am pus-o citind şi cartea Ruxandrei Cesereanu: oare literatura nu îndulceşte, vorba vine, grozăvia faptelor unora?
http://efectsecundarblog.wordpress.com/2014/09/26/iadul-este-unul-pentru-toti-cei-care-il-merita-i/