Născută în 28 iunie 1912, în comuna Domneşti-Argeş, nepoata fruntaşului P.N.Ţ Gheorghe Şuţa
Susţinătoare a grupului de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu.
După intrarea soţului său, Gheorghe Rizea, în grupul Arnăuțoiu, este ridicată de mai multe ori de Securitate, interogată şi maltratată.
În 1950 a fost arestată pentru prima dată şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională în baza articolului 209 c.p., pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel. A fost eliberată în 1956.
În 1959, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracţiunii.
A fost eliberată în 1964 prin graţiere.
Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi (Humanitas, 1993) este o mărturie excepţională a unei eroine a luptei anticomuniste din România.
Elisabeta Rizea a murit la 4 octombrie 2003, la vârsta de 81 de ani.
Soţul său, Gheorghe Rizea a fost arestat la 28 aprilie 1950 şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Eliberat la 18 decembrie 1963.
Elisabeta Rizea: Şi mă tot întreba… Şi apoi mă băga în celulă. Şi m-a mai lăsat un timp acolo cu celelalte şi dup-aia ne-a dus şi ne-a dat bagajele. Şi ne-a dus spre poartă şi ne-a eliberat. Eram la Piteşti… Şi m-am eliberat de la Piteşti. Şi am plecat. La poartă, când să ies în şosea, era unul Mincu, căpitan din Bădeşti. „Rizea!” Eu am început să tremur, zic: „Mă cheamă îndărăt şi nu-mi dă drumul”. „Dacă te duci şi treci pe lângă casa ta, aşa să faci capul”, adică să sucesc capul, să nu mă uit spre casa mea, „că nu mai e casa ta”. Dar m-a lăsat să plec dup-aia. Şi zic: „Domnule căpitan, să mă împuşcaţi dacă m-oi uita! Să mă împuşcaţi!” Şi mi-a dat drumul (..).
(…) Zăceam acolo… El venea din când în când, se uita la mine şi zice… Căpitanul Cârnu… Dup-aia zice către mine, când m-a scos de acolo: „Dacă spui ceva, te împuşc, când te-i duce!” (…) Şi într-o zi trece o maşină cu lemne şi opreşte la noi la poartă. Şi zic: „Cine să ne-aducă nouă, mamă, lemne? Tac-tu fugit şi eu bătută în pat. Cine să ne aducă nouă lemne? N-are cine ne-aduce nouă lemne!” Ei bine, ce-a fost? Ei m-a pus în maşină peste lemne (…) m-a luat, m-a aruncat sus, dar fără nimic. Şi s-a pus o ploaie mare. Şi n-am ştiut unde mă duce. (…) Şi pe mine mă ploua acolo sus.
Fragmente din interviul 810 din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet
*
Grupul condus de Toma Arnăuţoiu (în care au intrat Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Titu Jubleanu, Maria Jubleanu, Constantin Jubleanu, iar ulterior şi Ion Marinescu) a rezistat mai mulţi ani, ducând lupte cu Securitatea, înregistrând pierderi proprii, dar provocând mult mai multe în rândurile forţelor represive. În cele din urmă, partizanii au intrat într-o totală şi cvasiperfectă clandestinitate, fapt datorat în bună măsură unei destul de largi şi loiale reţele de susţinători (un rol aparte l-au avut Marinica Chircă şi Elisabeta Rizea). Însă în mai 1958 ultimii membri ai grupului au fost capturaţi prin trădare (unul s-a sinucis la capătul unei lupte), la fel ca mulţi dintre susţinătorii lor.
Represiunea a fost cumplită şi extinsă, mai multe loturi au fost judecate de Tribunalul Militar Bucureşti în 1959, acordându-se 16 condamnări la moarte, inclusiv Toma Arnăuţoiu, dar şi numeroşi ani de temniţă.
Grupul de rezistenţă Toma Arnăuţoiu a fost considerat printre cele mai importante din România, lungi perioade de timp fiind pus de Securitate chiar în capul listelor privind „bandele din munţi”.
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
