Emil Boșca-Mălin

Emil Boşca-Mălin (pseudonim literar Milu Mălin) a fost jurist, avocat, jurnalist, politician, dar şi etnolog prin vocaţie.

S-a născut pe 14 octombrie 1913 în satul Maieru din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, aflat la momentul acela sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar. Era cel mai mare dintre cei cinci copii ai Laurei, născută Leonte, din „neamul Bărzucenilor“ sau „ai lui Bărzuc“ şi al lui Alexandru Boşca.

Ca elev la „George Coşbuc“, se remarcă prin activitatea în cadrul societăţilor elevilor de la acel prestigios liceu: societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva“ şi Societatea Sfânta Maria – „Reuniunea Mariană“, unde face parte din grupul de iniţiatori ai revistelor Din Munţii Rodnei şi Încercări.

În toamna aceluiaşi an 1932 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj-Napoca, de unde îşi ia licenţa la 5 aprilie 1938.

În 1938 se căsătoreşte cu Florica Constantinescu, pe care o cunoscuse la Constanţa în vara lui 1935. Împreună vor avea doi copii: Ioan-Radu (născut la Turda) şi Mircea-Traian (născut la Bucureşti). La insistenţele socrului, ofiţerul de armată Constantinescu, se dedică mai serios carierei de magistrat, păstrând doar colaborări ocazionale la periodice, dar nerenunţând, de fapt, la vocaţia gazetărească.

Dictatul din 1940 este printre ultimii intelectuali care acceptă să părăsească Clujul, iar ca ultim magistrat rămas la Tribunal lui îi revine greaua misiune de a preda, formal, instanţele către noua autoritate maghiară.

Se stabileşte mai întâi ca judecător la Câmpia Turzii, unde îi sprijină activ pe ardelenii care au nevoie de acte pentru a părăsi teritoriile ocupate şi îi apără în câteva ocazii pe evreii discriminaţi făţiş şi marginalizaţi de autorităţi. Dar vremurile sunt grele, morala şi justiţia nu mai au legătură cu legea, aşa că, în 1942, demisionează din magistratură şi devine redactor la Tribuna de la Braşov sub conducerea lui Gavril Pop.

Destituit, însă, după un articol în care critica armata germană, este invitat să intre în redacţia ziarului Curentul, al lui Pamfil Şeicaru, şi se mută la Bucureşti.

Imediat după 23 august 1944, Iuliu Maniu îl desemnează membru al Biroului Executiv şi şef al Biroului de presă şi propagandă al PNŢ, poziţie din care redacta zilnic un „Buletin informativ“ pentru membrii Comisiei permanente.

Este implicat în procesul organizației ”Haiducii lui Avram Iancu”. Acuzaţia care i s-a adus la judecata în absenţă a fost de „complot pentru distrugerea unităţii statului“, iar prin sentinţa nr. 2/1946 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie a fost condamnat, în contumacie, la: muncă silnică pe viaţă „pentru participare la complotare pentru distrugerea unităţii statului în baza art. 227, 229, 230 şi 284 Cod Penal, combinat cu 967/1941“, 5 ani închisoare corecţională „pentru răspândire de ştiri false în baza art. 329 C.P.“, 10 ani „detenţie riguroasă pentru răzvrătire, în baza art. 210 C.P. cu aplicarea art. 101 şi 103 C.P.“ Ulterior, prin decizia nr. 5/1963, pedeapsa avea să fie comutată la 25 de ani de muncă silnică.

Vreme de şase ani, forţele de ordine nu au reuşit să îl prindă, în ciuda constantelor eforturi, presiuni şi provocări asupra familiei din Bucureşti – dese percheziţii, arme plantate la uşă şi în nisipul în care se jucau copiii celui condamnat, plantoane, ameninţări verbale – şi a celei din Maieru – scurta privare de libertate a tatălui său, urmărirea rudelor, investigaţii indirecte şi, se pare, mai mult de atât.

Pe 10 iulie 1952 este arestat, în toiul nopţii, când în casa de pe bulevardul redenumit de comunişti Mareşal Tolbuhin năvălesc „ca în ascunzătoarea unui Dillinger“ – potrivit relatărilor sale din volumul Telepatie şi hipnoză în închisorile comuniste – zece agenţi tineri, cu pistoale. Cu o lună înainte de arestarea lui decedaseră, la Maieru, ambii părinţi, la distanţă de două zile unul de altul: moartea lor suspectă va fi reiterată de Emil atât în închisoare, cât şi după eliberare drept o sinistră şi cumplită stratagemă pentru a-l scoate pe el din bârlog.

Cei doisprezece petrecuţi în sistemul comunist de încarcerare au presupus strămutarea în nu mai puţin de opt închisori. Mai întâi este dus la Ministerul de Interne – sediul din Uranus, unde e ţinut doi ani „la secret“, cu rare scoateri la interogatoriu şi cu un sistematic tratament care îmbină tortura fizică cu cea psihică. De acolo e mutat, în 1954, la penitenciarul cu spital Văcăreşti, apoi la Lugoj (1955, un an „la secret“). Urmează penitenciarele de la Aiud şi Gherla.

Pe la jumătatea lui 1957 este mutat din nou, de data aceasta la Galaţi, unde continua să existe un nucleu de ţărănişti; aici scrie şi difuzează, până când este denunţat de alţi deţinuţi, patru numere dintr-o publicaţie ad-hoc pe care o intitulează „BIF“, adică Buletin informativ naţional-ţărănist. De acolo, el împreună cu lotul ţărănist sunt mutaţi la Râmnicu Sărat în 1959, după un popas de câteva luni la Botoşani.

După un popas de câteva săptămâni la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti, la începutul lui 1963, ultima parte a detenţiei, Boşca-Mălin şi-o petrece la Jilava, unde condiţiile sunt mai puţin draconice ca în alte închisori, dat fiind că se urmăreşte metodic procesul de „reeducare“.

În urma decretului 320 din iunie 1964 dat de Consiliul de Stat al RPR, Emil Boşca-Mălin este eliberat din închisoare de la Jilava, pe 29 iulie 1964.

După eliberare s-a întors acasă la familie, dar nu pentru multă vreme: în urma unei perioade de câteva luni de detenţie, soţia sa fusese obligată de Securitate să divorţeze, iar cei doi băieţi, pe de altă parte, suferiseră ani de cumplită sărăcie, fuseseră împiedicaţi să-şi urmeze parcursul de studii dorit, din pricina „originilor nesănătoase“, şi cunoscuseră multe feluri de umilinţe. Regimul comunist produsese o falie atât de adâncă, încât să împiedice reconcilierea şi comunicarea autentică între tată şi fii, între soţ şi soţie, cel puţin pentru o perioadă.

De aceea, Emil Boşca-Mălin se hotărăşte să-şi schimbe domiciliul de îndată ce îşi va găsi un loc de muncă stabil. După luni de zile de încercări disperate la foştii colegi şi prieteni, care pur şi simplu nu-i răspund la apeluri şi refuză să comunice cu un „ţărănist înrăit“ şi cu un om care refuză să accepte schimbările şi să „se facă om de treabă“, reuşeşte într-un final să-şi găsească o slujbă de economist-merceolog la Filatura de Lână Pieptănată. În 1967 se căsătoreşte cu scriitoarea şi traducătoarea Petronela Negoşanu, pe care o cunoscuse la Cluj înainte de 1940 şi cu care fusese coleg de facultate. Va rămâne cu ea până la moarte, fără să aibă habar că soţia sa era lucrătoare a Securităţii.

Emil Boşca-Mălin a fost urmărit de Securitate prin diferite mijloace specifice, până spre sfârşitul vieţii. Suferinţele din perioada detenţiei i-au grăbit sfârşitul: avea numai 63 de ani când s-a stins din viaţă, la 1 decembrie 1976, fiind înmormântat la Maieru. În 1995 a fost desemnat, post mortem, cetăţean de onoare al comunei în care a văzut lumina zilei şi în care odihneşte.

Date biografice preluate din Oana Boșca-Mălin, Introducere în Emil Boșca-Mălin, Zbucium. File dintr-o viață trăită,
Introducere, note, comentarii și epilog de Oana Boșca-Mălin, Fundația Academia Civică, 2023