EPISCOPUL ANTON DURCOVICI
70 DE ANI DE LA NAȘTEREA PENTRU CER. 7 ANI DE LA BEATIFICARE
(n. 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, Austria – d. 10 decembrie 1951, Sighet)
Episcop romano-catolic de Iaşi (30 octombrie 1947), a activat în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti în calitate de preot, capelan, profesor de religie, director al Conventului „Sfântul Andrei”, canonic, vicar general, prefect şi rector al Seminarului şi Academiei Teologice (1910 – 1948), hirotonit la 24 septembrie 1910.
Manifestându-şi public opoziţia în faţa încercărilor autorităţilor comuniste de a-şi impune controlul asupra Bisericii Romano-Catolice, arestarea sa era iminentă. A fost reţinut la 26 iunie 1949. Martor la arestarea episcopului, părintele Rafael Friedrich a descris momentul într-o declaraţie scrisă în timpul detenţiei: „În ziua de 24 iunie, m-a rugat să mă păstrez liber de funcţii parohiale duminicale pentru duminica 26 iunie, ca să pot merge cu el în satul Popeşti-Leordeni (Ilfov), unde dânsul trebuia să dea Taina Sfântului Mir şi avea nevoie de mine, aceste funcţii religioase fiind mai ample şi cerând un număr mai mare de preoţi ajutori. Pe acest drum, spre Popeşti-Leordeni, am fost ridicat cu Excelenţa Sa, în ziua de 26 iunie 1949”.
A doua zi după arestare, Direcția Generală a Securității Poporului a solicitat conducerii Securităţii Iaşi să trimită „în termen de 48 de ore declaraţii neretractabile contra numitului Durcovici Anton, din care să reiasă activitatea anti-democratică şi anti-sovietică a susnumitului, materialul fiind obţinut, pe cât posibil, de la preoţii reţinuţi din cadrul complotului catolic”.
Încarcerat şi anchetat în arestul M.A.I. din Bucureşti, la 4 mai 1950 a fost transferat în Penitenciarul Jilava, de unde la 18 septembrie a fost internat la Penitenciarul Sighet Principal, cu precizarea că poate fi încarcerat în celule comune. A fost încarcerat în celula 44 de la etajul I, împreună cu monseniorul de Alba Iulia, Boga Alajos, protopopul romano-catolic de Braşov, Vasvári Aladár, fostul subsecretar de stat pentru românizare în guvernul Antonescu, Eugen Zwidenek şi părintele iezuit Otto Canisius Farrenkopf. Niciunul dintre ei nu era condamnat, fiind depuşi în penitenciar „la dispoziţia Securităţii”.
Părintele Farenkopf a evocat într-un manuscris câteva aspecte referitoare la detenţia episcopului Durcovici: „Câte cinci am rămas împreună şi am format o comunitate cu ordine fixă pe zi de rugăciune, studiu şi recreare. Excelenţa Sa Episcopul Anton Durkowicz [Durcovici – n.n.] ne-a ţinut cursuri de filozofie şi de teologie. A fost o delectare când el a propus, cu mintea sa clară şi inima sa caldă, adevărurile credinţei. În luna octombrie, luna Sfântului Rozariu, toţi cinci am ţinut exerciţii spirituale. În fiecare zi eu am predat câte trei meditaţii. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a pregătit o mare surpriză. Părintele Vasvári l-a visat într-o zi pe fostul Sfânt Părinte Pius al X-lea. Fiindcă acest Papă lucrase atâta ca credincioşii să primească des sfânta cuminecătură, Parohul din Braşov are speranţa că Dumnezeu, prin mijlocirea slugii sale credincioase, să ne împlinească dorinţa de a celebra o dată Sfânta Liturghie. În acest scop a făcut o novenă. În ultima zi a novenei a venit o comisie din Bucureşti şi a permis ca Monseniorul Durkowicz [Durcovici – n.n.], grav bolnav, să primească o sticluţă cu vin tonic. Am examinat eticheta şi scria că, pe lângă alte elemente, 70% era vin natural, adică materia valabilă şi permisă în împrejurările noastre. Am celebrat şase Sfinte Liturghii, dar ca în catacombe, în ascuns, cu frica de a nu fi cumva deranjaţi. Nu haine preoţeşti, ci haina deţinuţilor. Fără carte. Altarul era un pat. În celulă n-a fost nici masă, nici scaun. Antimisul, o batistă. Potirul, o cană. Discul, o lingură. În loc de ostie, pâine de toate zilele. Dumnezeule, îţi mulţumim fiindcă, prin mijlocirea Sfântului Pius al X-lea, ne-ai făcut această bucurie. Pentru Monseniorul Durkowicz [Durcovici – n.n.] aceste Sfinte Liturghii erau chiar viaticul”.
Episcopul Ioan Ploscaru menţionează în memoriile sale că în timpul măturatului pe coridor a reuşit să-l întrebe de câteva ori pe episcopul Durcovici, „bolnav de stomac”, cum se simte. Întotdeauna a primit acelaşi răspuns: „Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce îmi dau aici”. Fără îndoială că problemele de sănătate ale clericului catolic au fost considerabil agravate din cauza alimentaţiei total neindicate afecţiunilor de care suferea.
Părintele Otto Farrenkopf povesteşte în memoriile sale ultimele zile ale ierarhului catolic: „Încă de la Jilava, Excelenţa Sa se îmbolnăvise grav. Intestinele lui n-au mai lucrat bine. La picioare a suferit de flebitis. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi gris gătit numai cu apă. Infirmierul i-a zis clar că va trăi cel mult până la Crăciun. Bolnavul era totdeauna blând, cu răbdare, recunoscător pentru orice serviciu. Până în ultima zi era gata să ne comunice cunoştinţele sale bogate”.
La mijlocul lunii noiembrie 1951, întrucât starea de sănătate i se agravase, a fost mutat în celula 13 de la parter. Memorialiştii Sighetului povestesc că deţinuţii care nu mai aveau mult de trăit erau scoşi din celule şi duşi la „spital”, de fapt o cameră izolată unde bolnavul era lăsat să moară singur. Episcopul Iuliu Hossu a notat în memoriile sale: „P.S. Anton Durkovits când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; câtăva vreme a mai trăit, aproape uitat în celula sa, fără niciun ajutor în neputinţa sa; dar totuşi, s-a aflat bunul nostru miliţian Piccolo, el i-a fost de ajutor întru toate, el ne aducea vestea despre starea sa în zilele grele; prin el au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşa dânsului”.
În decembrie 1951, părintele Alexandru Raţiu l-a auzit pe episcopul Durcovici gemând, fiind izolat într-o celulă de la parter. La întrebarea preotului, adresată pe sub uşă, referitoare la identitatea locatarului celulei, răspunsul a fost următorul: „Antonius muribundus”. Protopopul romano-catolic de Braşov, Vasvári Aladár amintea într-un interviu acordat la începutul anilor 1990: „Episcopul Durcovits era din ce în ce mai slăbit. L-au scos din celula noastră, degeaba am cerut să-l lase cu noi. Era foarte bolnav. În cele din urmă Durkovits [Durcovici – n.n.] a murit singur, într-o celulă de izolare”.
Preotul romano-catolic Leopold Nestmann a reprodus mărturia părintelui Rafael Friedrich referitoare la decesul episcopului Durcovici: „Un deţinut dintr-o altă celulă s-a apropiat de fereastra celulei lui [Friedrich – n.n.] şi a întrebat: «Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?». Atunci noi i-am strigat: «Da! Ce s-a întâmplat?». «Este în celula morţii!» Prof. Friedrich s-a propus pentru măturat. El a ajuns până în dreptul celulei morţii. Acolo el a spus: «Ego sum Friedrich (pentru ca un eventual ascultător să nu înţeleagă)». Din interior s-a auzit o voce slabă: «Morior fame et siti (mor de foame şi de sete)». Apoi el a spus: «Da mihi absolutionem». Prof. Friedrich, care era elevul şi preotul lui preferat, şi care îi semăna în multe privinţe, i-a dat absoluţiunea. Scurt timp după aceea, episcopul a murit. În ziua următoare un deţinut care a trebuit să măture şi să facă curat în celula morţii i-a povestit că celula era într-o stare mai proastă decât tot ceea ce şi-ar fi putut închipui (murdărie, mizerie, ş.a.m.d.). Am transmis exact cuvintele profesorului Friedrich”.
Episcopul Anton Durcovici a decedat la 10 decembrie 1951. Avea 63 de ani. Îngropat în toiul nopţii, părintele Ioan Ploscaru îşi aminteşte că „a doua zi i-au ars paiele din saltea, cum era obiceiul, şi i-au întins zeghea spălată pe stiva de lemne din curte”. Trimis să facă „puţină ordine” în celula în care decedase episcopul de Iaşi, ierarhul unit a descris imaginea terifiantă văzută la faţa locului: „Celula era din cele mari, pentru opt-zece persoane. Jumătate din cameră era ocupată cu câteva paturi pe care erau stivuite saltele pline cu paie. Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta era un pat gol, fără saltea pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus”.
Datorită secretului în care erau îngropaţi deţinuţii morţi în penitenciar nu se cunoaşte locul de înhumare al episcopului Durcovici. Din documentele de arhivă şi declaraţiile unor foşti gardieni ai închisorii, rezultă că trupurile celor decedaţi erau transportate în timpul nopţii cu o căruţă în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul anului 1952, în cimitirul spitalului, situat la marginea Sighetului şi aruncate în gropi ce au rămas anonime. Episcopul Iuliu Hossu menţionează ca loc al înhumării episcopului Durcovici „cimitirul rutenilor”. Cert este că episcopul Anton Durcovici se află undeva în pământul Sighetului.
Reţinut în închisorile comuniste mai bine de doi ani fără nicio bază legală, decedat la începutul lunii decembrie 1951, o lună mai târziu, prin Decizia M.A.I. nr. 64 din 30 ianuarie 1952, episcopul Anton Durcovici era internat administrativ într-o unitate de muncă pentru o perioadă de 24 luni, începând de la data emiterii deciziei. Actul de deces a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, iar la rubrica cauza morţii se menţionează: „Insuficienţă circulatorie. Anemie şi intoxicaţie neoplazică gastrică”.
La 31 octombrie 2013, Sfântul Scaun a recunoscut martiriul episcopului Anton Durcovici. În 17 mai 2014 a fost oficiată la Iaşi liturghia beatificării, prezidată de cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.
Material de Andrea Dobeş, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
