Aurelian Stroe: (…) întorcându-mă la demolări, am început să văd ceea ce se întâmplă în jurul Străzii Lăzureanu și a traseului pe care îl parcurgeam ca să ajung acolo. Și a apărut clar că zona aceea va fi ștearsă. O altă direcție din care îmi veneau toate aceste informații și luări de contact cu ceea ce se întâmpla era faptul că eram foarte bun prieten cu Virgiliu Z. Teodorescu, directorul Muzeului Arhivelor, muzeu care se afla în incinta Mănăstirii Mihai Vodă. De altfel, o perioadă destul de îndelungată, am și lucrat în Mănăstirea Mihai Vodă la inventarierea unui celebru fond al arhivelor. E vorba de fondul Tribunalului județului Ilfov, un fond absolut fenomenal pentru istoria modernă și începuturile contemporane ale României. Deci, cunoșteam Mihai Vodă cum foarte puțini o cunoșteau, deoarece am parcurs toate încăperile, în care cam 80% erau depozite de arhivă, puține birouri și Muzeul Arhivelor. Deci, eram prezent destul de des la Mihai Vodă.
Raluca Popa: Când lucrați la Arhivele Statului?
A.S.: Când lucram la Arhivele Statului. Deci, asta până în 1980. O pasiune a mea, de fapt principala pasiune a mea este fotografia. Am făcut fotografii încă din școala generală, desigur cu aparatele care se găseau atunci, un Smena, un Zorki… Și, văzând tot ceea ce se întâmplă, mi-am spus că nu pot face altceva decât să fotografiez, fiindcă lucrurile acelea vor dispărea. Din păcate, am acționat mult prea târziu, având o speranță, undeva utopică, că, totuși, acest proiect cu Centrul Civic nu se va realiza.
R.P.: Ce s-a întâmplat?
A.S.: Primele fotografii le-am făcut prin 1979-1980, pe urmă am lăsat o perioadă… M-am reapucat prin ’83, din nou, să fotografiez zona, dar în 1983 era deja târziu, fiindcă devenise foarte periculos să fotografiezi. Am făcut câteva filme, însă destul de în fugă, destul de stresat, întotdeauna fiind atent să nu mă vadă cineva, să nu am probleme. Pot să spun că am văzut, până a plecat familia Tânjală, prin vara lui 1980, am văzut, nu știu, săptămânal ceea ce se petrecea în zona Uranus, Cazărmii, Lăzureanu, Schitul Maicilor. Și, încet-încet, au început demolările, întâi câteva case, pe urmă a început o acțiune mai susținută.
Era o zonă absolut spectaculoasă, din punct de vedere arhitectonic și din punct de vedere turistic, a Capitalei. Străzile în pantă, pline de vegetație, casele, unele fabuloase ca decorație, ca grilaje și ca interioare. Am văzut multe case din zonă. Deci, au început demolările, totul era aruncat… Am văzut sobe valoroase scoase afară, porți de fier forjat Art Nouveau aruncate în fața caselor. Pe seară, când se mai liniștea paza, paza nevăzută de la vremea aia, dar despre care știam că există, apăreau căruțe cu țigani care încărcau și dispăreau, fie cu piese de mobilier, fier cu sobe, cu grilaje, cu tot ce se putea lua… Am asistat la toate aceste lucruri. Deci, am început să fac fotografii mult prea târziu.
Schitul Maicilor a fost o zonă spre care mi-am îndreptat atenția în mod deosebit, fiindcă întotdeauna am fost cucerit de aceea incintă, de ceea ce era în ea, de frumusețea locului. S-a vorbit mai întâi de o demolare a incintei… a zidurilor de incintă, urmând să rămână numai biserica pe locul respectiv, pretextându-se că zidul incintei nu ar avea valoare, fiind făcut prin 1920-1930. Ceea ce era adevărat, atunci era făcut, dar nu înseamnă că nu avea valoare. Am asistat la toate demolările din zona respectivă.
După 1980, am început să vin mai rar în zonă, nu săptămânal, dar cel puțin o dată pe lună urcam în zona respectivă, încercând să fac fotografii și să fac unele notații, nu știu, spre aducere aminte. Jos, la Mihai Vodă, lucrurile luaseră o întorsătură nu prea favorabilă. Discutam, deși nu mai lucram la Arhive, cu prietenul meu Virgil Teodorescu. El spunea: „Nu, nu, Arhivele vor scăpa. Cu siguranță, Arhivele vor scăpa!”. Adică Complexul Mihai Vodă. „Se va demola totul în jur și complexul va scăpa”. Era, nu știu, cred că o intoxicare, venită de undeva, în acest sens, fiindcă Virgiliu Teodorescu nu era un naiv care să creadă orice povești, cineva îi servea, cred, aceste chestii, făcându-l, ca și pe alții, nu neapărat să nu protesteze, ci să nu facă agitație, să nu facă ceva de genul ăsta. Așa a fost și cu Schitul Maicilor, când, la un moment dat, enoriașii au schițat un gest de protest, au zis: „Nu, nu se dărâmă incinta, biserica rămâne pe loc…” Voiau să facă o adunare, așa mi-a ajuns la ureche într-una din vizite, și să înainteze un memoriu Comitetului Central, lucru care nu s-a întâmplat deoarece, probabil, preotul a fost speriat…. Cert este că n-a mai avut cine să-i canalizeze să facă această adunare pe care o plănuiseră. Am încercat să fac fotografii și la Biserica Spirea Nouă, dar deja nu se mai putea circula, nicidecum nu se mai putea să faci fotografii.
Am mai urmărit alte aspecte ale demolărilor de-a lungul cheilor Dâmboviței, când au început să fie mutate unele grupuri statuare…
R.P.: În ce zonă?
A.S.: În ce zonă? Cred că de la Institutul Cantacuzino venind spre Tribunal. Au avut loc o serie de mutări, nu știu ce s-a urmărit prin scoaterea acelor grupuri statuare. Apoi nu s-a făcut mai nimic în zona respectivă, în afară de zona Operetei, care a fost demolată. Aceeași soartă a avut-o și Sf. Spiridon Vechi. Probabil că s-a intenționat ceva, nu știu. În orice caz, acele grupuri statuare au fost mutate, nu știu actualmente unde sunt.
R.P.: Ce reprezentau?
A.S.: Oameni politici din perioada istoriei moderne, nici n-aș putea să spun care erau aceștia, cu memoria stau destul de slab. Am mai făcut fotografii în zona Sf. Spiridon Vechi, am urcat pe blocul de vizavi, de peste Dâmbovița.
Fragment din interviul nr 1556, realizat de Raluca Popa, 2 iulie 2002, în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, inclus în volumul Esența unui oraș. Despre demolări, case și oameni în București, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, editor: Georgeta Pop, colecția Istorie Orală, Fundația Academia Civică, 2016, 512 p.
