Georgeta Pop: Știu că ați trecut printr-un moment dramatic atunci când, după moartea tatălui, la relativ puțin timp, s-a întâmplat ceva îngrozitor pentru dumneavoastră: desființarea cimitirului Ciurel, unde fusese înmormântat. Referiți-vă, vă rog, dacă se poate, la experiența dramatică prin care ați trecut!
Mușata Mucenic: Aș numi-o, această experiență pe care n-aș dori-o nimănui, aș numi-o Apocalipsă! Tata s-a prăpădit în 1984, la începutul anului, în ianuarie. După un an de zile, la începutul lui 1985, din ordinul lui Ceaușescu, a fost dezafectat cimitirul unde el era îngropat. Era cimitirul din jurul Bisericii Crângași, zona Ciurel. Cimitirul era foarte vechi, cimitir de aproape o sută de ani, care în registre avea peste o sută optzeci de mii de decedați. Vă dați seama câtă lume era acolo! Primăria oferea pentru fiecare mort un sicriu și o cruce. A început demolarea cimitirului, că nu știu cum să-i spun altfel!
Am fost anunțați printr-o hârtie de la primărie să ne prezentăm, cei care au rude îngropate în cimitirul respectiv, să ne ducem, să luăm legătura cu Administrația cimitirului. Am luat legătura și ne-au programat. Ne-au anunțat cei de la Administrația cimitirului că se desface cimitirul, că vom fi mutați în Cimitirul Giulești-Sârbi și trebuie să fim de față în momentul când se desface mormântul. Nu m-am gândit cum o să fie, pentru că nu știam un amănunt cutremurător. Până în toamna lui 1984, cimitirul a funcționat normal, deci au fost înmormântări până în septembrie-octombrie ’84. Distanța până în februarie ’85 era de vreo trei-patru luni. În momentul când a început desfacerea cimitirului, acolo erau decedați de cinci luni, de șapte luni, și așa mai departe, până la decedați cu optzeci de ani în urmă. Când toate aceste morminte au fost desfăcute, în primul rând nu se putea respira! În al doilea rând, ceea ce se vedea în toate aceste gropi desfăcute, resturi de cadavre în toate fazele de descompunere, nu vă pot explica, nici mirosul, pe care parcă și acuma îl am în nări, nici imaginea acestei zone. Parcă eram pe altă planetă! Eram împreună cu un nepot de-al tatii și cu încă două persoane. Adică nu eram singură, asta vreau să spun! Și noroc că aveam niște sticluțe cu țuică pentru gropari, și ne-a rămas și am băut și noi din țuica aia, ca să rezistăm, pentru că nu se putea respira. Și în timpul ăsta, cei care lucrau la desfacerea fiecărui mormânt și mutau resturile în noile sicrie erau din când în când luați pe targă și duși cu salvările la niște spitale, pentru că li se făcea rău. Nu puteai să muncești în acest mediu mai mult de o oră, o oră și jumătate!
G.P.: Cine erau oamenii ăștia?
M.M.: Inițial au fost solicitați groparii de la toate celelalte cimitire din București. Majoritatea, însă, a refuzat să vină, să desfacă un cimitir. Au rămas foarte puțini gropari. Acei foarte puțini nu făceau față la un cimitir atât de mare! Și atunci au fost luați cei care lucrau la curățenia orașului, gunoierii, să spun! Au fost aduși de acolo oameni, dar nici ăștia nu rezistau!
G.P.: Aveau costume de protecție?
M.M.: Nu, nu. După ce erau scoase sicriele vechi și puse în cele noi, erau încărcate sicriele astea noi, ale primăriei, cu crucile… Se lucra deodată la patruzeci, cincizeci de morminte! Se luau pe bandă rulantă și se umplea un camion și când pleca acel camion se umplea următorul. Erau duși la Giulești-Sârbi, lângă micul cimitir al satului, că acolo, în Giulești-Sârbi fusese un sat de legumicultori, care a fost lipit ulterior de București și se numește cartierul Giulești-Sârbi. Acolo exista cimitirul mic al satului, cu o capelă a acelui cimitir și în rest era câmp, până în ruinele unei mănăstiri. Era drumul spre Pitești, calea ferată, și Gara 16 februarie, de mărfuri. Acolo este zona asta, Giulești-Sârbi. Și în acel câmp au fost ridicate un grup de zece-douăsprezece, nu mai țin minte exact, barăci, unde au fost aduși deținuți de drept comun, cu pază, cu milițieni, și au fost puși să sape gropi, ca la Auschwitz, adică groapă după groapă. Și veneau și puneau, și veneau și puneau deasupra pământ, și înfigeau crucea, și mai venea un camion, și mai umpleau niște gropi, și tot așa până când au scos ce au scos, iar ce a mai rămas acolo a fost inundat. Despre microbii de acolo nu știu să spun, dar știu că luni de zile, luni și luni de zile după această zi nenorocită am avut aceleași imagini obsedante, cu niște schelete sau cadavre descărnate, care se plimbau, care umpleau un parc, sau se plimbau pe malul mării… Coșmarurile nu se mai terminau! Nu s-au terminat luni de zile, pentru că nu puteam accepta realitatea. Mi-aș fi dorit ca tata să se odihnească în pace ca toți ceilalți de acolo și să nu-i smintească nimeni din locul lor. Sigur ar fi existat și alte variante și alte locuri unde se putea face un lac, nu era obligatoriu să se facă peste acest cimitir! Geografia locului indică faptul că existau și alte variante. De ce i-a cășunat lui Ceaușescu exact acolo? Nu știu, n-am aflat și nici nu vreau să știu, de vreme ce s-a întâmplat!
G.P.: Era multă miliție pe acolo?
M.M.: Era. Erau milițienii care-i păzeau pe deținuți, îi aduceau de dimineață la prima oră, că a durat vreo trei săptămâni, dacă nu mai mult, toată mutarea asta!
O problemă era că un cimitir este bine să nu-l muți din loc, pentru că nu știi exact de când a început să funcționeze și până în clipa în care vrei tu să faci ceva acolo, nici ce boli s-au strâns acolo, nici ce microbi, nu ai de unde să știi chestia asta! O problemă mai mare era că în momentul în care ajungi să îți tratezi moșii și strămoșii în halul ăsta, fără să fii obligat, pentru că acolo nu a căzut o bombă în mijlocul cimitirului, care să împrăștie oseminte și atunci să fii obligat să pui în ordine… totul a fost un fel de nebunie.
G.P.: Printre ceilalți oameni, care erau veniți să-și asiste morții scoși din morminte, cum vă aduceți aminte, era revoltă? Era numai durere? Era ca o buimăceală a oamenilor?
M.M.: Era un amestec de buimăceală cu durere, ca și când cei care trebuiau scoși din morminte ar fi murit atunci! Rudele care veniseră să asiste la această acțiune aveau un comportament de înmormântare! Alții, de nedumerire totală! Nici nu înțelegeau de ce, de ce așa? De ce nu a fost închis cimitirul, măcar cu un an de zile înainte, dacă nu mai mult de un an, că putea să fie închis!
G.P.: Știați ce o să se facă pe locul cimitirului?
M.M.: Da, da, da. Se știa deja!
G.P.: Dar, spuneți-mi, erau preoți? Era un ritual?
M.M.: Nu. Totul era civil, să spun! Nu erau preoți! După aceea a trebuit să așteptăm vreo trei ani de zile, dacă nu mai mult, trei-patru ani, să fie mutate toate monumentele. Mutatul monumentelor a fost mai greu decât mutatul osemintelor. Și după ce s-a aranjat cu toate monumentele, în continuare s-a delimitat noul cimitir, s-a lăsat spațiu de înmormântare, pentru că cimitirul era cimitir parohial, era al bisericii din Crângași! Nu era cimitir al orașului!
De-a lungul anilor au apărut pomi pe alei, încât astăzi te poți plimba pe la monumente, să stai de vorbă cu ai tăi, pentru că e foarte multă liniște și e departe de zarva orașului. Da, da, da!… Asta cred că s-a întâmplat de fapt… moșii și strămoșii noștri au fugit departe de orașul prins în mrejele prezentului meschin, trist și întunecat al acestui început de mileniu!…
Fragment din interviul nr 3474 realizat de Georgeta Pop, 24 martie 2015, în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, inclus în volumul Esența unui oraș. Despre demolări, case și oameni în București, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, editor: Georgeta Pop, Fundația Academia Civică, 2016, 512 p.
