un articol de Rodica Culcer
“Condamnarea regimului comunist este un cadou nesperat si poate chiar nemeritat pe care societatea romaneasca l-a primit in pragul aderarii la UE.”
A fost intotdeauna o idee care nu s-a numarat niciodata printre prioritatile romanilor, desi majoritatea o aproba. Vocile radicale, anticomuniste, au fost rapid reduse la tacere imediat dupa Revolutia din decembrie.
Nimeni nu s-a sinchisit cand Silviu Brucan a fortat marginalizarea Doinei Cornea si a Anei Blandiana in 1990. Putini au fost interesati de soarta fostilor lideri ai SLOMR, in caz ca au stiut ceva despre existenta lor.
Elita politica cocotata la putere dupa 1989 a facut tot ce a putut pentru a manipula istoria. Mass-media si, in special, televiziunea publica a primei jumatati a anilor ‘90 poarta o imensa vina pentru demonizarea supravietuitorilor comunismului, in frunte cu Corneliu Coposu si cu Regele Mihai.
Dintre partidele politice post-decembriste, doar PNTCD, cel de dinainte de 2000, a avut drept obiectiv politic condamnarea comunismului. Poate de aceea a fost tinta calomniilor si violentei patronate de FSN si FDSN.
Desi taranistii erau doar o mana de supravietuitori ai inchisorilor comuniste, simpla lor existenta il scotea din minti pe Ion Iliescu si ai lui. PNTCD nu a avut insa forta sa-si duca proiectul pana la capat si, prin evolutia sa ulterioara, si-a tradat inaintasii.
Daca astazi nu suntem condamnati definitiv la amnezie, acest lucru se datoreaza unui grup restrans de istorici, majoritatea tineri, care au lucrat aproape in ilegalitate pana in 2004, si eforturilor remarcabile ale Anei Blandiana care, retrasa la Sighet cum au facut partizanii comunisti in munti, a pus pe picioare un proiect solid de recuperare a istoriei dureroase a represiunii comuniste.
Iar daca ideea de condamnare oficiala a comunismului nu a murit, acest lucru se datoreaza exclusiv unei parti a societatii civile, mai concret Grupului pentru Dialog Social.
Membri sai, o mana de oameni, au fost de altfel si tinta agresiunii PRM la sedinta parlamentara din 18 decembrie, asa cum au fost de-a lungul celor 17 ani tinta agresiunilor mineresti si ale sicanelor guvernului PSD, care a incercat sa le ia sediul si sa-i arunce in strada.
Daca GDS nu ar fi insistat asupra condamnarii comunismului, probabil ca nici seful statului nu s-ar fi gandit serios la aceasta chestiune. Ideea acolo s-a nascut, intr-un interviu acordat de seful statului Rodicai Palade, redactor-sef al „Revistei 22”.
Executia proiectului a fost asigurata de Palatul Cotroceni, iar curajul politic i-a apartinut lui Traian Basescu, dar apelul la condamnarea comunismului a fost initiat si urmarit cu tenacitate de Sorin Iliesiu, membru al GDS.
In ziua istorica a condamnarii regimului comunist din Romania ca nelegitim si criminal, clasa politica si-a dat masura. PRM a fluierat si a huiduit; PSD, prin Nicolae Vacaroiu, a incurajat acest comportament.
Ascuns in biroul lui Ion Iliescu si apoi dand declaratii dezonorante pe holuri, Mircea Geoana si-a ratat rendez-vous-ul cu istoria si sansa de a rupe de pe fruntea partidului
sau eticheta de succesor al PCR.
Retras in fundul salii, Bogdan Olteanu, cel care se lauda ca este primul presedinte al Camerei Deputatilor care nu are nicio legatura cu comunismul, a refuzat sa se aseze la prezidiu, acolo unde ar fi putut contracara manevrele josnice ale marionetei lui Ion Iliescu.
Pentru ca nu se inteleg intre ei, parlamentarii PD si PNL au fost incapabili sa ia atitudine in comun fata de modul in care a fost condusa sedinta. Singurii care i-au cerut lui Nicolae Vacaroiu sa restabileasca ordinea au fost Mona Musca si Gyorgy Frunda.
Este intr-adevar un miracol ca actul de condamnare a regimului comunist, cauza a unei minoritati oprimate si in cel mai bun caz ignorate de puterea politica
, a avut totusi loc. Ratiunile pentru care Traian Basescu a hotarat sa preia din mers aceasta cauza vor ramane o enigma. Probabil ca a inteles inaintea altora ca astfel isi asigura un loc unic si incontestabil in istorie.
Adversarii sai neimpacati au inteles si ei acest lucru si de aceea au devenit mai agresivi si mai disperati.
Sa-i ignoram in final si sa ne amintim fraza memorabila a lui Churchill: niciodata ca acum nu am datorat atat de mult unui numar atat de mic de oameni. De azi inainte, avem dreptul sa credem in miracole.
www.evz.ro, 22 decembrie 2006
